Răsărit de paşalâc

„[...] Oraşul Bucureşti, atât de zgomotos şi de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpii lui Caragea. Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinele Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi danţurile cele vesele, care se deosibesc foarte puţin de tarantela napolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin. [...]

Când trecea furia danţului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi pe mâncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnând vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dându-şi unii altora să bea, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni.

În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cânta din gură sau cântece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de danţ, vesele şi săltăreţe.

Pe când însă tinerii şi bătrânii de amândouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunaţi în mici grupe, îndopându-se cu ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb şi adăpându-se mereu din doniţele cu şerbet roşu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. [...]

Către seară, toate aceste grupe înveselite, bărbaţi şi femei, după ce îşi netezeau giubelele şi trămiteau pe slugi înainte, cu ploscile şi blidele de mâncare, plecau pe la casele lor împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii. [...]“(Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi şi noi“, Capitolul XV – Scene din viaţa socială, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963)

Orice asemănare cu forme naţionale contemporane ale relaxării şi bunei dispoziţii este, evident, pur întâmplătoare. Demult, eram nişte prinţi albaştri. Acu’ ne-am gratargit şi manelizat. Să ne-ntoarcem la reperele istoriei.