Proba de evantai sincron

M-am urcat ieri în autobuzul 300 de la capătul lui, Piața Chibrit, și m-am așezat la fereastră. Am locuit cândva în zona aia și am, ca orice om, nostalgiile mele, așa că mă uitam pe geam la străzi, la oameni, la copaci. Afară, se nehotăra a ploaie, înăuntru era destul de cald.

La un moment dat, aud o voce veselă: „Mă pot așeza lângă dumneavoastră?“. Am încuviințat cu multă plăcere, întrebarea în sine e atât de rară încât merită o pancartă sau un tablou. Și m-am uitat la posesoarea întrebării. O femeie cu o frumusețe bucuroasă, la fel ca vocea ei, ca tonul ei. Micuță de statură, îmbrăcată cu o bluză în dungi verzi, albastre, galbene și portocalii, o bluză care nu-i descoperea umerii, dar îi înrăma superb. Avea pantaloni bej, de doc. Și niște pantofi sport. Ca machiaj, doar ruj, dar unul ales perfect cu nuanța pielii ei și cu chipul ei ghiduș. Ales perfect, întins perfect.

Și începe-așa: „Le-am spus celor care încă mai trăiesc că probabil suport căldura mai greu din cauza vârstei. În tinerețe, n-aveam nicio problemă cu ea.“ Am privit-o cu și mai multă atenție. Să fi avut spre 70 de ani. I-am spus că mie mi-a fost greu de copil cu căldura, mai ușor am suportat frigul, cu el mi-e mai dificil odată cu vârsta. „Dar dumneavoastră sunteți un copil, un copil!“ Copil… de când nu m-a mai văzut pe mine cineva copil. De când mi-au murit bunicii n-am mai fost doar copil.

A-nceput să vorbească însuflețită despre ploaia care nu mai vine, ne ține doar așa, în șah, cât să nu ne pierdem speranța. Eu am deschis un fermoar al genții și am scos evantaiul. E mare, ne putea cuprinde pe amândouă. Ea s-a căutat imediat în sacoșa de pânză și a scos unul mic, chinezesc, cu închizătoare metalică. N-a putut-o deschide, am desfăcut-o eu. Dădeam amândouă din evantaie ca din aripi. Și râdeam. „Dar mai am unul, știu eu c-am pus două, uf, nu-l găsesc.“ Și-a-nceput iar să caute. L-a găsit până la urmă. Era mulțumită, chiar fericită. Un evantai albastru. Acum, zburam amândouă ca păsările mari. Râdeam mut, cu dinți, cu ochi, cu două mâini drepte.

Înainte să se ridice pentru a coborî mi-a spus că e graficiană și s-a prezentat. M-am prezentat și eu. Ne-am îmbrățișat din ochi și din râs, și-a strâns evantaiul și-a coborât la prima. Merseserăm împreună două stații, nu una. Fuseserăm împreună multe stații. Sau nu stații. Doar împreună mult.

Ajunsă acasă, i-am spus bărbatului meu: „Am avut azi o întâlnire în autobuz. Știi, o întâlnire din aia cu om. Cu o femeie superbă, cam de vârsta mamelor noastre, poate cu doi-trei ani mai mare decât ele, o femeie cum mi-ar plăcea și mie să fiu, o lumină de om, mă. Mi-a zis șoptit, la sfârșit, că ea nu e deschisă așa mereu, să nu cred asta. Numai când vede ea inima omului e așa. Mi-a zis că nu există haine care să acopere inima omului. Am simțit cum curg lângă ea, m-a legănat cum te leagănă vântul cald, nu omul.“

Apoi, i-am căutat numele și-am găsit fotografiile astea făcute de Sandra Ecobescu, de la o expoziție de acum trei ani a doamnei. Și-am găsit și această scurtă biografie: „Născută la 8 iunie 1930, în comuna Văidei, județul Hunedoara, artista Octavia Țarălungă este absolventă a secției de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București, promoția 1955. Și-a dedicat întreaga viață creației în acest domeniu: grafică de șevalet, litografie, grafică publicitară și ilustrație de carte. A ilustrat sute de cărți pentru copii. Timp de 20 de ani a fost grafician la Editura Didactică și Pedagogică, realizând ilustrații pentru manuale, reviste și alte materiale didactice. De asemenea, a deschis numeroase expoziții personale. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din anul 1970.“

Așadar, ești născută în același an cu bunica mea, frumusețeo și lumino. Ai 87 de ani. Iar eu am învățat după cărți ilustrate de tine și-am citit povești ilustrate de tine. Sărut mâna pentru inimă!