Poetul din cartierul meu

L-am cunoscut în toamna lui 1996. Un bărbat tânăr, c-o barbă cam de vârsta lui. L-am auzit citindu-şi poemele şi mi s-a părut că în faţa mea stă Moise, cu toiagul în mână, în buza Mării Roşii, despărţind apele. Poezia lui îmi umplea venele şi arterele, îmi inunda creierul şi-mi ieşea prin piele, ca mierea în picături.

Când am zis că l-am cunoscut am spus o prostie. Am făcut cunoştinţă cu Poetul, am schimbat câteva vorbe când a fost el premiat pentru volumul „Sanatoriul de boli discrete“. Când ne mai întâlneam, oarecum des, ne salutam. Pe urmă, am citit „Ingineria poemului de dragoste“. Şi iar am curs. După, nu ne-am mai întâlnit pentru câţiva ani. Nu buni, de ce să zic „ani buni“, pentru că aşa se spune? Nu.

Apoi, l-am văzut prima dată în cartierul în care mă mutasem. Era chiar el, Poetul. Lucian Vasilescu. Nu m-a recunoscut, am trecut unul pe lângă altul. M-am bucurat mult în ziua aia. M-am dus acasă, am luat cărţile din bibliotecă şi le-am recitit. A fost bine.

Am început să-l văd des şi-aşa mi-am dat seama că locuim în acelaşi cartier. Vara, la piaţă, cumpăram amândoi roşii, toamna, struguri, iarna, portocale, primăvara, „la capăt“, asta e o zonă a cartierului, am luat odată amândoi apă plată şi pâine din acelaşi magazin şi-am măsurat legăturile de leurdă pe care le vindea afară o femeie frumoasă, cu basma şi ochi albaştri.

Nu l-am oprit niciodată pe Poet. Ce să-i fi spus? Că ne-am strâns mâinile în urmă cu mută vreme, c-am făcut un schimb discret de cuvinte de două-trei ori? Că i-am cumpărat cărţile, că-l citesc şi, atunci când îl citesc, intru într-un fel de transă a Poeziei? C-aş fi vrut să am darul lui, să fiu ca el, să fiu el?

Nu. Mi-erau ani grei, grei de zile, de săptămâni, de luni, de tot. Când mă-ntâlneam cu Poetul, mă-ntâlneam cu Poezia. Şi mi se lua mereu o parte de greutate de pe umeri. Şi se năştea în mine un fel de nădejde de care aflam numai când îmi simţeam zâmbetul rămas pe buze, ca o cană cu apă uitată pe o prispă, pentru câinele slobod şi mâncat.

Ce ştia Poetul de greul meu şi de ce-ar fi trebuit să ştie? El scrisese, îmi scrisese chiar dacă, de fapt, îşi scrisese. El era trupul umblător pe picioare al cuvintelor lui. Ca un masalagiu de pe timpuri, purtând torţa Poeziei lui. Şi cum Poezia sacră este, purtător de sacru este Poetul. Aşa că atunci când apucam să-l văd de departe pe Lucian pe cărarea aia strâmtă de „la capăt“, îi făceam loc. Mereu îi făceam. Iar el mereu mi se uita uimit în ochi şi, cu delicateţe bărbătească, îmi făcea el loc mie.

Mă obişnuisem în cartierul ăla în cei cincisprezece ani în care am stat în el, mi-am născut şi plimbat copilul, mi-am purtat deznădejdea pe alei şi-am odihnit-o pe bănci, chiar mă obişnuisem. Când am plecat din el, de multe mi-a fost dor. Şi de cele bune, şi de celelalte. Pentru că timpul taie unghiile durerilor.

N-am ştiut că mi-e dor de Lucian până n-am aflat, în iarnă, că va citi din cărţile lui la Serile SINAPSA. Am decis că mă duc orice-ar fi şi, din fericire, nimic n-a fost care să mă împiedice. M-am dus şi l-am ascultat şi iar mi s-a plimbat prin sânge, ca la-nceputuri. Şi m-a lovit chiar o criză de curaj şi l-am rugat să mă lase şi pe mine să citesc un poem. M-a lăsat, ba chiar m-a ghidat. Am citit cu el, lângă el, în picioare. Poezia nu se stă pe scaun.

Acum, că nu mai stăteam în acelaşi cartier şi nu ne mai văzuserăm de alţi ani, am putut să-l privesc şi să-i vorbesc direct. Acum, timiditatea mea nu mai avea voie să-i rateze prezenţa. Cine ştie când îl voi mai revedea? El a intrat în jocul meu, deşi sunt absolut convinsă că habar nu avea cine e nebuna care vrea să citească din cărţile lui şi care-l tutuieşte. S-o fi gândit că l-a lăsat memoria. Dar, Lucian, în 1996, când te-am întâlnit, ne tutuiam. Cum aş fi putut să-ţi spun „domnule Poet“?

De-atunci, din toamna aia, cuvintele tale umblă cu mine. Când goale şi despletite, când simfonice şi-n rochii de gală, când sărate, ude şi albastre. Când verzi. Roşii, numai când le visez. Lucian, Poezitule, te iubesc.

Foto: Florin Constantinescu,16 februarie 2015.