Poartă la barieră

Nora învăţase o singură bucurie constantă. O descoperise relativ recent, cu vreo trei ani în urmă. Îşi amintea ca prin smog că-n copilăria ei auzise că pe băiatul copilului vecinilor de peste două case îl chema Noru. Nu-l văzuse niciodată, însă şi-l închipuise subţire, cu trup de aer, cu părul plin de picături rotunde.

Până acum trei ani, cum vă spusei, nimic nu-şi dorise mai mult decât să fi fost băiat, mă rog, bărbat, şi s-o fi chemat Noru. Era o distincţie imponderabilă şi răcoroasă-n numele ăsta. Plus o varietate satisfăcătoare de tonuri de gri.

Şi-ntr-o hai să-i zicem bună zi, că zilele cu revelaţii sunt bune, chit că revelaţiile-s dezastruoase, şi-a dat seama că, dac-ar fi fost bărbat, ar fi trebuit să-i placă femeile. Şi-atunci şi-a pus mâna-n cap, ca-n zicală. Problema cea mare nu erau celelalte femei, deşi ele contribuiau pletoric la disperare, ci ea însăşi. Cine naiba ar fi putut iubi, şi când se gânea la asta, o lua cu palpitaţii asurzitoare, una ca ea? O tumultuoasă bizară, că altfel nu-şi putea spune.

Toată viaţa se visase tren şi se hrănea cu ecartamente, cu pofta pe care-o văzuse numai la vegetarieni şi numai pentru avocado cu sare roz de Himalaya. Şi de-atâta alergătură pe şine, Norei i se-adunase un fel de pilitură de oţel pe pleoape, de-ai fi jurat că şi-a tatuat un machiaj permanent. Dar când eşti ciudat, ai şi-o uşurare: lumea-şi pune întrebări şi puţine, şi rare în ce te priveşte. Într-un fel, ajungi să-ntrupezi toată capacitatea de bizarerie a lumii.

Dar iată că după câţiva ani de când începuse să-şi iubească starea de agregare, sau de aglomerare?, numită femeie, Nora înţelesese fix azi la sculare că n-a fost niciodată tren şi, mai rău, nici n-avea s-ajungă. Operase cu termeni din sisteme diferite tot timpul, iar simţirile-i fuseseră serios afectate, dacă nu chiar avariate.

Ea era doar şină. O şină. Una pe care mereu alergaseră trenuri la rând, cu viteze când mari, când de marfare, cu opriri demne de mândria şi experienţa unui mecanic-reper în profesie, dar şi cu frâne de-ncepător. Alea de-i aruncaseră scântei şi şpan în ochi şi-i scrijeliseră buzele.

Trenurile astea merseseră pe ea numa-ntr-o rână toată viaţa, cu mare grijă să nu deraieze sau cu nepăsarea aruncătorului cu capul înainte. Cum au apucat şi ele sau cum le-au fost zilele. Chestia asta cu ecartamentul, şine paralele carevasăzică, nu era altceva decât mitologie. Nu, n-ai pe nimeni nici în faţă, nici alături, să te stabilizeze, să-ţi oprească autofagia, să-ţi spele faţa cu apă la temperatura potrivită. Eşti singur ca oglinda lungă şi rece ca o frică.

Nora-şi ura momentele astea trianuale ale înţelesurilor. Numa’ bine că venea acum un tren decis şi hazardat într-o parte, aşa că s-a-nfoiat ca orice fier care nu doar tinde, ci şi reuşeşete să-şi depăşească admirabil condiţia, s-a-nfăşurat pe după ultimele două roţi ale vagonului final şi l-a forţat să-şi scrâşnească fuga fix la barieră. Stăteau acum amândoi, trăsniţi pe lung şi contorsionaţi ca-ndrăgostiţii capii de uimirea aflării reciproce, şi-şi trăgeau sufletele lucioase, înţelegând în sfârşit că, dacă n-ai o casă, eşti obligat să-ncepi să fii una.