Voiam să vă povestesc despre patru oameni și o vacă.
Pe primii doi despre care mi-aș fi dorit să scriu câteva rânduri i-am văzut aseară, pe străduța din spatele blocului, unde un băiat trăgea după el, de funie, o femeie. Mergeau prin ploaie, dinspre stânga spre dreapta. El pășea în fața ei, în timp ce ea, legată de funie și îmbrăcată cu o cămașă albă de noapte, mergea în urma lui, cu capul plecat. Mi-au atras privirea prin mersul lor lent, de parcă s-ar fi pogorât din eternitate, și nu m-ar fi mirat să apară iar pe străduța mea, dinspre stânga, la câteva secunde după ce ar fi dispărut de pe străduța mea, spre dreapta.
Pe al treilea om despre care mi-ar fi plăcut să vă povestesc l-am văzut recent, poate luna trecută, poate în urmă cu două luni. Un tânăr înalt, voinic, îmbrăcat cu o togă romană. Striga, pe străduțele paralele și perpedinculare din cartierul meu, „est modus in rebus!”, „est modus in rebus!”, apoi râdea cu poftă, de parcă ar fi rostit cea mai bună glumă din lume. Apoi, s-a pierdut printre blocuri.
Tare mi-ar fi plăcut să aștern, pe hârtie, câteva lucruri și despre cel de-al patrulea om și despre vaca sa. O femeie pe care am văzut-o trăgând după ea o vacă bolândă, pe bulevardele aglomerate ale Capitalei, de cel puțin trei ori, o dată pe Calea Giulești, altă dată pe Splaiul Independenței, iar a treia și ultima oară, chiar pe Magheru, pe sensul de mers dinspre Universitate spre Romană, iar nimeni nu-i dădea atenție, șoferii o ocoleau fără să claxoneze și nici măcar mie nu mi s-a părut ciudat că, într-o capitală europeană, o femeie trage după ea o vacă, pe partea carosabilă, în zonele aglomerate ale celui mai mare oraș din țară. Mi s-a părut doar un „personaj” altfel.
Însă de dimineață, am mers la magazin să cumpăr pâine, brânză, câteva roșii și o legătură de ceapă verde, iar acolo, printre rafturi, m-am întâlnit cu un vecin.
„Ce mai faci” mă întreabă vecinul meu, „bine, cumpăr una-alta”. El mă privește, zâmbind larg, „mai scrii? ce mai citim zilele astea în gazeta cartierului?”, „am scris o poveste despre patru oameni și o vacă, niște oameni, aș spune, ieșiți din comun, dar și despre o vacă asemenea, primii doi sunt ciudați tare, el o trăgea pe ea de-o funie, aseară, pe la miezul nopții, pe ploaia aia, nu mai zic că femeia era îmbrăcată într-o cămașă albă de noapte și e foarte posibil să fie vorba acolo despre un abuz și-mi pare tare rău că n-am reacționat la timp, să fi sunat la poliție, dar mintea mea nu și-a pus nicio întrebare în acele momente, acuma asta e, faptul e consumat, un alt om despre care am scris e un tânăr îmbrăcat cu o togă romană, care se plimba, în urmă cu ceva vreme, prin cartier și striga, râzând în hohote, că nu prea ar fi bine să depășim măsura lucrurilor, dar am scris și despre o femeie care plimbă prin oraș o vacă, am văzut-o de trei ori până acum, mi se pare un om minunat, data viitoare cred c-o să vorbesc cu ea, să-i aflu povestea, acum nu pot decât să mi-o imaginez”,
iar vecinul meu a început să râdă și mi-a spus „ăia doi pe care i-ai văzut tu aseară mergeau la un vecin de-ai noștri de bloc, la un party, și-ți spun asta pentru că am participat și eu la acea petrecere, iar pe la miezul nopții au venit ăștia doi, ultimii invitați, întârziații chermezei, cică nu găseau adresa, iar ea nu era îmbrăcată într-o cămașă de noapte, ci într-o rochie albă, apoi, întâmplător, îl cunosc și pe băiatul îmbrăcat cu togă romană, e tot de la noi din zonă și l-am întâlnit și eu atunci când își flutura rochia etruscă printre blocuri, omul mergea la un bal mascat și i s-a părut amuzant să iasă așa din casă, iar de femeia care plimbă vaca prin oraș știe, probabil, tot Bucureștiul, e o nebună care a primit o mulțime de amenzi, gândește-te doar că, într-o zi, s-a oprit pe la Unirii să mulgă vaca într-o căldare, dar trăim în România, poliția o amendează azi, iar ea mâine plimbă vaca din nou, că nu poți să-i iei femeii vita din bătătură, oricare ar fi bătătura ei, și-apoi ce faci cu vaca, o legi de gard la Secția 20? e absurd! dar scrie despre oamenii ăștia, că tu scrii frumos, mai citim și noi ceva în gazeta cartierului”,
iar eu am ajuns acasă, am scos din sertarul biroului cele câteva coli de hârtie A4 pe care scrisesem, cu o noapte înainte, povestea celor patru oameni și o vacă, însă cuvintele deveniseră atât de palide, de șterse și de scrijelite cu o peniță fără cerneală, încât cu greu mai puteau fi deslușite azi-dimineață, când m-am întors eu de la magazin. Literele își pierdeau tot mai mult conturul, deveneau tot mai palide, de parcă s-ar fi prelins prin găurile unei site, iar cuvintele deveniseră de necitit, așa că am sunat la gazeta cartierului să le spun c-am pierdut poveștile din acest weekend sau că, poate, voi reuși să le trimit ceva pentru diseară, s-apuce să intre în ediția de luni. Însă la numărul la care am sunat de atâtea ori până acum mi-a răspuns o voce necunoscută, care mi-a spus că n-am apelat nicio gazetă, apoi m-a întrebat de unde am auzit eu de gazeta cartierului? că nu știe să fi existat vreodată așa ceva…
„Ah, voiați să trimiteți la gazetă niște coli cu o povestire?… cine naiba mai scrie pe coli?!? un laptop n-aveți?”
Am privit colile de hârtie de pe biroul din fața mea. Erau albe, iar orice urmă de cuvânt dispăruse cu desăvârșire.
