Bunică-mea mi-a povestit că este ultimul copil al părinţilor ei. Şi singurul care a trăit. Ioana, mama ei, pe care Ioji, tatăl ei, o adusese mireasă de la casa Kiss, c-aşa se zice la ei, casă, nu familie, şi-a îngropat toţi copiii înainte s-o aibă pe Irma. N-am cunoscut-o pe străbunica. A murit în ziua-n care m-am născut, o zi de 13, normal.
„Mama mi-a spus că nu e durere mai mare pe lume decât să-ţi pierzi copilul, că simţi cum fug minţile din tine“, mi-a zis Irma. Şi că mereu Ioana s-a purtat cu ea de ca şi cum ar fi fost un dar nepământean. Era o femeie de-o blândeţe rară Ioana. Aşa zice şi tata. Nu ştia să certe. Nu vorbea mult. Asta cu „fug minţile din tine“ m-a ars şi nu s-a vindecat locul. Niciodată. Pulsează de-atunci.
Veneam de la Sinaia, de Paşte. În maşină, cu bărbatu-meu şi prietena mea din clasa a IX-a. Nu ştiu ce mi-a venit, dar am început să vorbesc despre sinucidere. Anume că eu văd lucrurile într-un fel, că aş vrea să şi scriu despre asta, dar mă tem să nu care cumva să fie înţeles ca o apologie a acestui gest. Nu ştiu dacă voi reuşi să fiu limpede, dar azi încerc.
Foto: Costică Acsinte
O ştim cu toţii pe aia cu sinuciderea din laşitate, egoism, nepăsare. Pune tu restul cuvintelor rejective. Eu n-o cred. Eu cred că-i vorba despre o durere care jupoaie inima. Şi tulbură mintea într-atât de rău încât omul nu mai dispune de sine. Şi, dacă nu mai dispune, cum să fie judecat ca unul raţional?
Mai cred că-n marile religii suicidul este considerat un păcat de neiertat fiindcă-n vremurile străvechi prea puţin se ştia despre tulburarea sufletească. Bine, zi-i psihică, afectivă, să fie un limbaj contemporan. Să plătească păcătosul, dacă nu i-a păsat de sufletul lui. Aşa simplu să fie?
Îmi veniră-n cap două exemple: suicidul la japonezi, chestiune de onoare, neblamat şi neblamabil în cultura lor, şi duelul, manieră de rezolvare a atingerii onoarei până în secolul al XIX-lea. Şi nu era sinucidere să te aşezi în gura morţii pentru că ţi-a fost terfelită onoarea? Nu era? Dar nu era considerată aşa.
În zilele astea, că-n ele trăiesc, văd izolare. Multă izolare. Durere imensă şi toată neidentificată. Nici de-ndurerat, necum de ăia de lângă el. Pentru că tulburările sufleteşti sunt multe, foarte multe, şi au forme de manifestare atât de sofisticate încât e greu să le identifici.
Omul îşi poartă suferinţa până când ea, suferinţa, ajunge să-l poarte pe el. În moarte. Ăilalţi, preocupaţi de nevoile şi durerile lor, nici nu-l observă. Nu văd, nu simt semnalele. N-aud strigătul mut. Ei înşişi au închis supapele simţirii, nu mai au „instrumente“ s-o facă. Îşi trăiesc propriile alienări.
Durerea asta e ca o viitură de noroi. Slabă speranţă de întoarcere. De unul singur. De fapt, aici e cheia, în singurătate. Că poţi fi singur într-un cuplu, ba chiar într-o familie mare. Dacă toţi ăilalţi sunt asediaţi de ale lor, nu-şi dau seama că eşti în pericol. N-ai de unde şti dacă nu cumva îi încearcă şi pe ei alunecarea.
Să nu mă-ntind, că nu-i poveste. Două lucruri am de zis, dat fiind că fiecare om le ştie şi le are pe-ale lui, aşa că aplicarea unui şablon e ultrapăguboasă.
Unul ar fi c-am putea fi mai atenţi la cei de lângă noi. Atenţi cu maimultdecâtochii. Poate, poate observăm când performează în arta disimulării. Nu neapărat o fac pentru a se ascunde de noi. Oamenii trag de ei înainte de toate pentru a se ascunde de ei înşişi, pentru a merge, zic ei, înainte. Periculos tare înaintele ăsta.
Al doilea e că, odată ce ţi-a venit un astfel de gând, lasă, omule, deoparte ruşinea, furia şi orice sentiment care te face să-mpingi înapoi în tine o astfel de pornire către dincolo. Va săpa, va arde, va otrăvi. Va creşte şi te va înghiţi. E doar o chestiune de timp.
Caută ajutor. E ca atunci când te doare măseaua. Doare de leşini, cauţi doctor. Tulburarea sufletească nu doare fizic. E singura diferenţă. Parşivă diferenţă fiindcă din cauza asta amâni, amâni, amâni. Crezi că-i un moment, că trece, că ţi se pare, că, lasă, nu poate fi nimic grav. Om bun, boala fizică necăutată şi netratată se agravează şi poate chiar să te omoare. La fel e şi cu aia sufletească. Se cuibăreşte-n tine şi te cuprinde cu totul. Şi, da, te poate omorî.
Lumea o să spună că te-ai omorât singur, neînţelesule şi inadaptatule, dar nu asta contează. Slobode-s gurile lumii. Adună-te în capul oaselor inimii tale, recunoaşte-te şi-n suferinţă şi cere-te înapoi. E dreptul tău la vindecare. Şi, hei, vezi că nu eşti nebun, au ei cuvinte puţine, că-i o lume grăbită. Durerea nu e nebunie. E semnul clar, deci vezi-l, că trebuie să cauţi specialistul care te va ajuta să te faci bine. Îţi zisei, ca la măsele.
Felicitari pentru text.
Intr-un Ajun de Craciun, seara dupa ce colindatorii se retrasesera pe la casele lor, bunica mea isi tinea baietelul de 5 ani cu capul in poala. Si, pe neasteptate, fara nici un semn, copilul a dat capul pe spate si a murit. Nu se stie de ce. In momentul acela, bunica a iesit din casa si a inceput sa alerge inspre apa Sucevei sa se innece. Si nu innebunise, si nu era nici pe departe o femeie slaba. Din fericire s-a impiedicat in niste cioate si s-a lovit cumplit la genunchi. Si asta i-a dat timp sa-si aduca aminte ca mai are acasa doi copii pe care sa-i creasca. Nu, nu e nebunie, e o durere care iti mutileaza sufletul definitiv.
Da, Laura.
big, big like pentru felul tău de a privi cu iubire către ceilalţi.
Mulţumesc, Dana.
Răzvan
N-am ce să mai comentez, este foarte aproape de cum înțeleg și eu starea asta, poate una din cele mai delicate stări pe care le poate( sau nu) suporta omul.
Aşa e, Răzvan.
Ană Sânziană, e prima dată când nu pot aștepta să citesc textul integral și pun mâna pe condei! am o amică ce are copii deodată cu-ai mei, adică adolescenți și a vrut? “non , je ne voulais pas mourir, c’est juste arrêter de souffrir, car c’était intenable”- a facut gestul de a lua medicamente pentru a dormi (nu știu cât ar fi vrut să doarmă ori sa “doarmă”)
deci, fără a fi trăit asta, o știu de la ea ca nu-i lașitate!
amu, să mai continui a te citi (tu-mi aduci aminte de criticul literar Ion Vlad si de ” placerea textului”)
Să fii cât poţi tu lângă ea, Nicoleta.
Anā dragā, cum a zis si Rāzvan, tare aproape de sufletul meu ai simtit si tu starea cu pricina dar de o mie de ori mai adecvat ai exprimat-o decât as fi reusit eu vreodatā. Ai simtit-o cu pāsare si intelegere ca si cum ai privit si tu vreodata in hāu de pe margine.
Mulţumesc.
Multumesc pentru acest articol.Numai cei care au fost ‘inauntru’ stiu cat de hidos e.Din pacate 15% dintre depresii duc la mortalitate…din nefericire, poate nu durerea ne ucide, poate prejudecatile.
Am depresie, dar ma tratez.Imi port durerile cu fruntea sus si credeti-ma, povara imi este mult mai usoara.
Cand va vad, dragele mele(tu, Simona Tache, draga de Petronela Rotar) ca puneti punctul pe I, imi dau lacrimile…de bucurie <3
Mulţumesc, Miki.
Ana, fara cuvinte de bine ai surprins toata durerea, neputinta, framantarea, rusine de a fi considerat ”nebun” sau ”neserios, cand sint altele mai importante” Mi-au dat lacrimile si cred ca acest text ar tb predat in scoli, saptamanal repetat aadolescentilor nostri atat de incercuiti de non-valoare si de mituri cu picioare de lut, ar salva pe multi dintre ei si i-ar feri de asemenea primejdie de pierdere a tariei sufletesti .
Sorana, în şcoli putem merge, dar numai dacă vrem.
Asta cu sinuciderea nu prea pricep io cum vine, dar cat sa nu judec pe nimenea. Baiatu soramii sa sinucis mai acu vio 3 ani, baet falnic si scolit de 26 de ani, ii detailasem dnei Ana nenorocirea. Io acu vreau sa ma sinucid de dragu dnei Ana, ca nu ma iubi suficient, mneaei o sa fie de vina, iar epitafu depe + mea o sa sune cam asa: “” A fost sinucis de unii “”. Cand oi crapa, cine a sa mai scoatza auru maroniu din veceuri ?
E bine sa mai sufere omu oleaca, nu ca mine care ma doare nici in popu de situatiile care se ivesc, de lume si de alea alea. Dna Ana, sarumana si bigudiurile, de ce sustineti ca ca sa ma fac bine la gulie, trebue sa consult 1 doctor de masele > Io cand am fost la doctoru de masele, a zis ca-s cu capu penca am refuzat anestezia. Mam dus la stomatolog bat muci si am refuzat sa ma asez pe scaun si cum stam io asa razimat de cantu usii, lam rugat pe doctor sa vie dansu cu polizoru penca era din ala cu prelungire si daca voia putea sa polizeze si gresia depe hol. A venit, nu ma refuzat.
Dra Miki, , sarumana , credeti ca dulaul meu Pulica, scuzati-i numele, are depresie ? De 2 zile se uita ca curca in lemne la tv, caci io vara scotz televizoru in umbrar afara. .
Raj,
Iti fac o declaratie de iubire absolut publica pe blogul Anei.Io cred ca tu colorezi blogul asta intr-un mare fel, ca altfel nu ma pot exprima-io n-am cuvintele la mine ca Ana, Petronela si altele, etc. etc.
DAR…vezi ca am bagat tasta mare special petru tine:
tu esti o bucata din xanaxul meu.
Acu’, zi-i tu, daca asemenea declaratie de dragoste ai mai primit tu vreodata ?
uite…
rp. xanax 0,25…ds int…
Odă în metru antic
Nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată,
nu credeam să mă zarzăre
să mă piază de mugure
înlăuntru de roată.
Nu credeam să mă stele,
nu credeam
să mănânc din viţele
ram cu umbră şi geam
să mă eu
nu credeam
şi să mie
redă-mă
nu credeam nici atâta.
Nu credeam, nu credeam.
Ce nu credeai?
m-a întrebat urâta, trista
lăsare de braţ, peste nouri
ca gândirea unui împărat poet.
Nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată
dar nici să mă nasc
nu credeam a mă naşte vreodată.
Nichita Stănescu
…nichita spunea ca cele mai frumoase versuri in limba romana sunt ..
Nu credeam să-nvăţ
a muri vreodată,
eram sigur ca asa ganditi…
…dupa mine…
sunt cei mai frumosi oameni …
…inadaptabili la uratul cotidian..
multumesc mult …..
Şi eu.
Multumesc, Increat!
..nu …nu eu….
…sa l acuzam pe…ingerul blond …
….si mai ales…
…pe luceafar….
ps….cat mai putin xanax…te rooog…
ia mai bine….necuvinte…..
ma inebuneste o durere de masea
ce i-am facut?
N-are doctor. Dă-i.
:)) astept degetelele finute ale dentistului
Eu sunt împărţită între ideea de curaj şi laşitate în ceea ce priveşte sinuciderea. Curaj pentru că te avânţi în necunoscut şi laşitate pentru că nu ai puterea să îţi rezolvi problemele. Toate însă se poate ameliora prin terapie dacă ceri ajutor.
Da.
si daca n-ai cu cine vorbi?… parca ai vrea sa vorbesticu persoana care te-a santajat emotional si te-a adus in situatia asta,dar, cum am spus, se pricepe la santaj si te va santaja in continuare… devi un nimic in fata persoanei respective si, daca nu esti tare, urmeaza inevitabilul… ce e de facut in situatia asta? se pot pierde copii,astfel, se pot pierde prieteni, pateneri de viata… si, cu toate astea te santajeaza pana te pun la pamant
Cauţi un specialist care să te-ajute să-ţi recapeţi încrederea-n sine. În aşa fel încât să nu te mai poată şantaja emoţional nimeni.