În scris ne-am cunoscut. În schimbul de cuvinte. Când i-am citit primele fraze, n-am înţeles ce-a vrut. A zis ceva de mine şi de Hortensia Papadat-Bengescu. Care Hortensia mie-mi place. Mult. Dar tot n-am priceput, deşi am citit de vreo cinci ori mesajul ei, dac-a fost de bine sau de rău.
Habar n-aveam cum devine chestiunea cu vorbitul… ăăă… comunicarea pe internet. Am publicat un prim text, am închis pagina şi mi-am văzut de treabă. Închideam un număr al revistei la care lucram. Era sâmbătă, 13 noiembrie, iar eu eram la birou. Ca la toate predările.
Când am redeschis pagina aia, am văzut comentariile câtorva oameni. Unii vorbeau şi cu mine, toţi însă vorbeau între ei. Mi-am spus că poate se cunosc, nu-i treaba mea. Să nu mă amestec. Nu ştiam că pot comenta din admin, aşa c-am scris Ana şi le-am răspuns celor care vorbiseră cu mine.
Pe urmă, a apărut ea. Cu Hortensia ei. Şi m-am speriat. N-am avut curaj să vorbesc cu ea. Am închis iar pagina, mi-am terminat treaba şi-am plecat acasă. N-am mai redeschis-o până luni. În răstimpul ăsta, era gata-gata să-mi salvez căsnicia. De frică. M-am dus la bărbatul meu şi i-am zis: „Ia-mă-n braţe. Nu pot să-mi fac faţă. Sunt terifiată. Care-o mai publica literatură pe net ca mine să păţească!“
Bărbatu-meu a fost empatic. M-a luat în braţe, da’ nu înainte de-a lua nu o piatră-n gură, că n-aveam, ci o scoică de-o adusese fata noastră de la mare. „Ba mai scrie, te rog, că poate-aşa mai aud şi eu vreodată că vrei în braţe. Chestia asta, frica de net, te umanizează.“
Şi-am mai scris, că m-am obişnuit să mă sperii şi să trăiesc aşa, mai ales că ajunsesem la un fel de sublimare a spaimei: după ce publicam textul, mă lua o durere-n partea dreaptă, acolo unde oamenii normali îşi ţin ficatul, de trebuia să mă duc în celălalt birou, că aveau colegii mei acolo o canapea albastră. M-aşezam în poziţia cocoş de puşcă şi, dintr-un deget, le făceam semn să nu cheme încă salvarea. M-am obişnuit în timp cu crizele astea, colegii mei, niciodată.
Foto: Costică Acsinte
Ea-şi expunea opiniile-n comentarii. Culturale, politice, istorice, religioase. Ea, nereligioasa. Credincioasa-n oameni. Şi-am purces la o admiraţie deşănţată. N-am vrut niciodată să-i pun surdină fiindcă nu-mi pasă cum se vede fotografia asta din afară. Înainte s-o iubesc pe ea, am admirat-o. N-am găsit niciodată un gând al ei care să dea cu rest.
Când am văzut-o prima oară, a fost de fapt a doua oară. Că-ntâia dată am fost trei fete, iar eu aveam nişte emoţii care nu m-au lăsat s-o văd bine pe niciuna dintre ele. Dar a doua oară ne-am întâlnit în Romană şi-am mers pe jos mult, până la La Scena. Lângă ea, nu mi se părea că-s proastă, ci excesivă. Peste tot. Dar îmi dădeam voie să fiu eu în vremea aia-n care aproape nici nu mai ştiam cine sunt. Aşa, nimeni cum eram, mi-era cald, chiar dacă ianuarie.
Pe urmă, ne-am împrietenit în felul ăsta numai al nostru. Cu intimitatea asta care poate lua pauze de fapte şi de vorbe, pauze lungi, dar nu se ciobeşte niciodată. Cu francheţea ei elegantă pe care-ar trebui să şi-o-nregistreze la OSIM. Cu-ncrederea mea toată-n ea. Cu mersul ei de dansatoare pe nori. Cu nimic-din-ce-a-venit-de-la-ea-nu-m-a-supărat-vreodată. Ori să mă fi-ntristat. Nu.
Cu mine, de-ncheiere, care habar n-am la ce-i sunt bună. Pentru că nici măcar n-am fost vreodată-n stare să-i spun că o iubesc, darămite cât. Deşi ei nu-i plac cântarele. Mie, nici atât. Ea nu e prietena mea, că nu iubesc posesivele, e prietena mare, mai tânără cu nouă ani, lângă care mă simt eu mică.
Te citesc de foarte recent-de vreo saptamana,deci am citit articole cate degete de la o mana,insa textul asta m-a facut sa scriu,sa-ti spun ca mi-a placut cel mai mult (dintre cele cate degetele unei maini,haha).Deci asa se salveaza casnicia,cu scoici in gura si scris pe net :D.Scoici am gramada in casa…
Spor si inspiratie!
Nu. Nu s-a salvat, Silving. Da’ era cât pe ce.
Cocoanele din poza au paru pus pe bigudiuri sau pe tevi de calorifer, dna Ana ? Ca onduleurile is mai lungi decat bigudiurile…
Aaa, mam prins, is pe tuburile alea de la hartia de bucatarie, prosoapele alea cu basoreliefuri dan hartie, stiti dv. …
Admiratia asta desantata, e ca atuncea cand va admiram io in pozele cand erati imbracata in navod la plaje, dna Ana ?
Aproape da, Raj.
Sau atuncea cand erati cu blugii aia strasmti, langa vitel ?
Da, da, lângă viţel. Să vezi ce frumuseţe de vacă s-a făcut!
Da mai mult se vad gionuchii, nu picioarele. Vitalu se vede bine…
Vitzalu. Io nu stiu cu diacritice.