Azi scriu într-un limbaj frust şi colocvial. E bine să ştii asta, că poate vrei să te opreşti aici. Nu de alta, dar ăsta e un text care-ţi va face o mare neplăcere, dacă nu mai multe, însă toate mari, fiindcă vreau să-ţi vorbesc despre milă, iar asta scârbeşte pe oricine, chiar dacă mai nimeni nu recunoaşte.
Uite cum cred şi simt eu că stă treaba cu mila, o să-ți vorbesc direct. Mila-i o porcărie. O trăire care discreditează pe oricine şi care are un singur rost pe lume, şi anume acela de a te scutura pe tine de tine atunci când, din nefericire, te loveşte.
Mila e acea stare de jeg în care se poate afla un om în timp ce se raportează la necazurile altui om. Niciodată mila nu se poate despărţi de silă. Adevărul este că vrei să fugi cât mai departe de ăla care suferă, care se tăvăleşte sau care împietreşte, bietul.
Mila e timpul ăla-n care-ţi spui, aparte: „Bine că nu mi se-ntâmplă mie asta. Sunt un norocos, un binecuvântat. Cum m-aş fi descurcat dacă eram în locul amărâtului ăstuia?“ Şi fix din locul ăsta se naşte sila, aducând cu sine nevoia organică de detaşare de obiectul milei, de scuturare de aerul deprimant din jurul lui.
Şi-apoi vine frica de durerea care te poate contamina. E complet iraţională, ştim asta, însă nu mai puţin reală. Şi-ţi vine să fugi pentru că nu poţi duce nenorocirea ăluia. Simţi că te consumă numai faptul că-ţi povesteşte sau că auzi de la alţii de povestea lui, începi să transpiri şi ai nevoie de aerul depărtării. Le ai tu pe-ale tale, de unde dracu’ să mai ai putere să cari şi bolovanul ăstuia?
Mila desparte. Distruge. Te face să te simţi puternic, ba chiar, şi asta-i mult mai rău, te face să te simţi bun. Şi, cel mai rău, te-aşază deasupra chinuitului. Ai deja un ascendent asupra lui prin faptul că nu te obligă nimeni să-mparţi cu el amarul.
Şi-acum te las să râzi puţin, că-ţi voi cita din Paraziţii şi ştiu că nu te aşteptai: „Mi-am tras o faţă falsă peste faţa mea reală.“ E, asta-i mila, apoteoza falsului din tine. Şi adunarea propriei mizerii într-un punct. Ăla-i punctul de vedere, sens propriu, da?, din care-l priveşti condescendent pe cel lovit. Nu-i dai nimic bun fiindu-ţi milă, ci-i faci o mârşavă cunoştinţă cu tot ce-i mai urât în tine şi cu destul din ce-i mai rău.
Foto: Narcis Pop
Cel mai probabil, ţi-e lehamite deja de toată adunătura asta de cuvinte, în cazul în care chiar ai ajuns la paragraful ăsta. Te înţeleg. Şi mie mi-a fost greaţă de mine pentru momentele în care, negândindu-mă cinstit la ea, şi mie mi-a fost milă. Şi nu înţelegeam de ce mă doare mila mea, de ce mă face să mă simt atât de vinovată şi de urâtă. Atât de neisprăvită şi de neputincioasă. Mila e o cutie de plastic moale şi pestilenţial. Sau o ramă în care îţi aşezi hidoşenia.
O să-ţi cer voie, ştiind foarte bine câtă repulsie ţi-am provocat, să mă laşi să-ţi pomenesc de păsare. Opusul milei. Că poate lua forma unui gând, a unei vorbe sau chiar a unei fapte, fără taxonomii, te rog, păsarea este singura izbăvire a celui căruia i se împărtăşeşte o durere. O recunoşti extrem de simplu: eşti alături, nu deasupra, nici în lateral şi niciodată dincolo. Poate că o să taie greu şi adânc faptul că nu poţi să ajuţi practic, material, dar asta nu te va face niciodată să vrei să pleci. N-o să scoţi firfirici şi n-o să le întinzi cu groaza atingerii de lepră, ci o să fii om în felul în care o să ştii să poţi fi în clipa aia. Fără păreri de rău sau alte resturi.
Şi când te mai încearcă mila, că pe toţi ne iscodeşte, măcar din când în când, las-o să treacă pe lângă tine, fă-i loc către pustiu. E calea ei şi nu este frumos s-aţinem calea fericirii nimănui și nici calea nimicului. Respiră, am gătat.
Mi se mai întâmplă, ce-i drept. Și mă simt aiurea de tot.
…Ți-am zis ce tare mă bucur că ți-ai făcut blog?
Nu trebuia să-mi zici, Edle. Ştiu.
Taica avea o vorba a lui. El nu zicea niciodata sa-ti iubesti nevasta. Cica sa-ti fie mila de ea. Notiunea de iubire pentru el era cam amestecata. Nu stiu daca ma iubit vreodata sau i-a fost mila de mine. Probabil ca mila era numai pentru nevasta, nu stiu. Dna Ana, am o amintire din copilarie cu Tzapana. Puteti sa scrieti Tzapana cu diacritice ? Ca alminterea nu-mi iese numela. Mintenas, n-am timp, caci is in rahat la propriu si la figurat. Mai mult la propriu…
Daca n-aveam urechile clapauge, imi trageam si io o poza dela ceafa…
Daca mila e o cutie da plastec pestilentiala, ma intreb unde se cadreaza materialu pe care cu onoare il extrag sau il intorc io cu lopata. In spetza, cacatu…
Erata: cu ardoare, nu cu onoare. Creca exagerai oleaca. Taica, desi avea 1 mare respect pt. intelectuali, considera ca muncind din cur, asa cum zicea el, asta nu-i munca, ci stat. Cum dv. munciti asezata piun scaun, ceo zice taica de pe lumea ailanta, dna Ana ?
Ce să spuie, Raj? Că şed dijaba. Zi de Ţapănă, să te public.
Bine, dar mila crestineasca? Cu asta ce vor sa spuna? D-na Ana, eu va iubesc cu focul a trei Sori!
Capco,
Aia-i păsarea, suflete.
Opusul?
Sau sora cea mare care din cind in cind trebuie s-o salveze pe aia mica…posibil de mila.
doar sa stiu cand mi-e bine