Nu mai văzusem niciodată o femeie cu foarte multe brăţări pe mâini. Şi toate erau de cupru. Atunci nu ştiam asta, credeam că sunt din aur roşu, făcut de tac-su special pentru ea. C-auzisem că venea din nord, de pe la Sighetu Marmaţiei, şi că era din neam de căldărari. Unguri.
Era Margareta o femeie foarte înaltă, nu slabă, cu părul călător în vânt şi ochi prea mari şi smeritor de albaştri şi cu cele mai frumoase degete şi palme din lume. Legile proporţiilor trebuie că de ea fuseseră inspirate. Nişte unghii albe şi migdale, care străluceau din nimic, te făceau să ameţeşti pe drumul de la ochii ăia mari de ştimă pân’ la ele şi-napoi.
A ajuns la noi în casă fiindcă bunică-mea făcea mai multe curăţenii generale într-un an, vreo şapte-opt, iar casa era mare, aşa că avea nevoie de ajutoare. Margareta era nevasta lu’ Aurică Ţiganu, frate cu prietena bunică-mii, Coca, femeia care-o ajuta de când erau ele foarte tinere la ţinutul casei. N-am priceput eu atunci că dragostea se poate preface-ntr-un râs continuu şi de cele bune, şi de alea rele, dar mai târziu, după ce ea n-a mai fost, iar eu a trebuit să mă fac mare, că nu m-a-ntrebat nimeni dacă vreau, ci mi-au dat drumul la crescut, am înţeles eu cum se trăieşte dragostea ţigănească. Se râde, că-i una bucurată.
Aurică nu era înalt cât nevastă-sa, foarte slab, cu pălărie şi mustaţă groasă. Soră-sa zicea că-i prostănac. Poate pentru că nu contrazicea pe nimeni, ci doar întreba mereu dacă e bine ce face. Ce ştiam eu la vremea despre nevoia de legitimare. De-aia, poate, şi greşea Aurică tot timpul şi se tulbura la faţă, se vedea că-i pare rău. Nici nu-i puteai reproşa din cauza asta, c-aveai sentimentul c-o să-l omori.
Foto: Costică Acsinte
Margareta era artistă. Una boemă, în felul ei. Se dădeau la căminul cultural în fiecare săptămână filme indiene, iar ea nu lipsea niciodată. Şi era singura din familia lor care nu mânca seminţe. Îşi strângea părul, punea pe ea o fustă lungă şi creaţă ca o garoafă bătută, cum ţigăncile de pe la noi n-aveau, îşi potrivea salba cu cinci bani la gât, lua copiii de mână şi pleca la film. Avea doi: Suraj şi Brăţărica. Pasiunea ei pentru cinematografie trebuie că pusese numele băiatului, iar pe-al fetei, poate dorul de mă-sa şi de tac-su ori, cine ştie?, legătura ei aproape ocultă cu podoabele pe care nu le dădea jos niciodată de pe mâini. Băiatul avea ochii ei, iar fata, subţirimea lu’ Aurică.
Când veneau s-ajute la curăţenie, aduceau şi copiii. Mici şi făcuţi unul după altul, nu-i punea nimeni la muncă. Bunică-mea ne dădea să mâncăm de dimineaţă, cu prăjituri cu tot, şi-apoi ne lăsa pe toţi trei să ne-nvârtim după ei prin casă ori prin curte. Nu-i vedeam prea des, aşa că mă bucuram de câte ori puteam să stau cu ei, că era aproape o zi de om de jucat. Erau veseli şi miroseau a lapte de rostopască.
Odată, pe când ajunseseră cu ştersul şi spălatul prin salon, Margareta a spart c-o coadă de mătură un glob de lustră galben şi mare cât un felinar. A-mpietrit pe loc, s-a albit la faţă şi s-a-ntors cu ochii ei zâneşti către fereastră, dar nu să ceară vreun ajutor din locul pe unde vine lumina. Mi s-a părut c-ar fi vrut să-i ceară luminii să se-ntoarcă un pic din drum şi să şteargă din istorie cioburile. Atunci am înţeles eu că timpul vine peste tine, nu trece pe lângă.
Fie-sa, Brăţărica, s-a atârnat de poala ei de piatră şi i-a zis pe îngereştelea: „Făîîî, mamo, făîîî, nu mai face frig în casă!“. Margareta şi-a luat ochii de la ziua care intra pe geam, s-a uitat spre Aurică, frământătorul de mâini, a clipit o dată şi i-a făcut ochi de om, el s-a oprit din grija mâinilor, a ridicat palma deschisă, cu degetele-furcă, şi şi-a netezit mustaţa, răsuflând zâmbit, iar aia mică a mângâiat o dată pulpa mă-sii, cu obrazul, şi-a şters glezna lu’ tac-su cu o mână, în drumul ei de-acuma liniştit către jucătorie.
Mi-ai bucurat ziua. Dar intr-un fel aparte, care aduce a melancolie. Multumesc.
Cu drag, Adrian.
Cum le zici tu, țațooo….
Acu’ am citit. Foarte bun text. Personaj, ce mai, Margareta asta. Eşti dată-n zbanţ.
Nu io, Irinucă, Margareta.
Nevastamea sparge seminte. Ce, nu-i doamna ? Am rugato sa nu mai sparga seminte in timp ce o babardesc
Si io iam cerut ieri luminii sa se intoarca oleaca din drum. Aveam o pata se urina ca facusem pipi. Am fost nevoit sa leg geaca casmecherii peste brau. Si era 1 frig afara…
Corectare. Mam pisat ca boul. Margareta face pipi…
Deh, Raj, ca doamnele.
Sa va zic cate ceva de Vladut care e paznic la o banca, dna Ana ? Bine, zic. Nu prea inteleg de cel cheama Vladut, cand ar trebui sal cheme Vladoi, ca e o huiduma de 140 de kile , la vio 2 m. A lucrat in armata , iar acolo era obisnuit sa vorbeasca urat, pula fiind 1 cuvant care se repeta la fiece fraza. Azi a intrebato pe sefa oficiului daca sa incuie in pula lui usa pe dilauntru, ca asa se procedeaza cand se alimenteaza bancomatu cu parale. Creca nu sia dat seama la vorba. Sefa, tot 1 fel de Margareta, a facut fete-fete, sa schimbat la fizionomie si a ingaimat ca da, sa incuie usa.
:)))
Vladut are buricile destelor cam mari, ca are mainile ca 2 lopeti. Ca sa apese pio clapa la copiator, nare cum. Ia 1 creion in mana si cu creionul apasa tasta, caci alminterea ar apasa si pe butonu de langa. Cica la armata scrria la masina tot cu creionu.
Nevasta lu Vladut are vio 40 de kile, iar Vladut nu misca in fata ei. O data sa enervat , zic unii . A luato pe nevastasa deo aripa si a azvarlito pe casa
Suraj si Bratarica… Nu mai mie rusine ca ma cheama Raj…
Cum să-ţi fie? Eşti un brand, ce naiba!
:)) de multe ori am intrat pe blogul tau (fie-mi cu iertare, Ana), sa vad daca a mai povestit Raj ceva. Astazi am vazut ca a venit si pe blogul Petronelei si tare m-am bucurat:)