Când am pășit, în acea zi caniculară de vară, pe ulițele satului Pălămida, simțeam arșița cum îmi zvâcnește tîmplele și mare minune că n-am leșinat de căldură în locul unde s-au petrecut atâtea și în care, totuși, nimic nu s-a-ntâmplat.
Auzisem, în marele oraș, printre șoaptele unor vânzători de înghețată, printre suspinele unui cerșetor, într-un anunț de ziar pe care l-am pierdut, până și într-un vis din care nu îmi amintesc decât frânturi fără sens, că în satul Pălămida a poposit Loteria magică. Nu m-a intrigat într-atât cuvântul „loterie” și nici măcar calitatea loteriei de a fi „magică”. „Marketing”, îmi spuneam. Am simțit, însă, o chemare venită mai degrabă din partea lucrurilor care nu existau, precum un minimum de informații concrete despre Loteria magică, decât din partea lucrurilor care existau, și anume șoapte, suspine, un anunț pierdut și un vis pe care l-am uitat.
Când am intrat, împreună cu iubita mea, în satul Pălămida, ulița principală a acelui cătun uitat de lume m-a purtat către un bâlci, iar în mijlocul bâlciului se afla o ruletă. Un bărbat s-a apropiat de mine și mi-a oferit o carte mică, de buzunar, „Cartea voinței”, cu pagini mototolite, și mi-a spus: „citește această carte, poate că-ți va folosi, pe mine nu m-a ajutat deloc”, „mulțumesc”, i-am răspuns, „dar pe mine oare de ce m-ar ajuta, dacă tu mi-o oferi pentru că nu ți-a folosit?”, și i-am oferit iubitei mele „Cartea voinței”, iar ea a luat-o, a răsfoit-o preț de câteva gânduri confuze, „interesant, mulțumim!”, i-a spus bărbatului, „e foarte cald…”.
„Vrei să joci?”, m-a întrebat el, privindu-ne lung pe mine și pe iubita mea, „nu știu care sunt regulile”, i-am răspuns, și am adăugat „Doamne, cât de cald poate să fie în ziua asta și în satul ăsta!…”.
Bărbatul mi-a răspuns, „regulile sunt simple: plătești pentru a juca, nu e o sumă mare! și primești un loz. Nu uita! Vei deveni un jucător al Loteriei magice. Când au desfăcut lozul, unii oameni au primit niște bani pe care au jurat că nu-i vor cheltui niciodată, alții au strigat de bucurie, fără să aflăm de ce, un bărbat au luat-o la fugă și dus a fost, iar câțiva au izbucnit în plâns. Toți jucătorii la Loteria magică pe care i-am întâlnit în acest bâlci și care mi-au povestit câte ceva au spus că lozurile Loteriei le-au schimbat viața și, în același timp, că nimic nu s-a schimbat în viețile lor”.
„Tu ai jucat?”, l-am întrebat, „eu am jucat”, mi-a răspuns, „iar dacă-mi dai a zecea parte din banii pe care-i ai în portofel, o să-ți spun povestea lozului meu”, iar eu i-am dat a zecea parte din puținii bani pe care-i mai aveam în portofel, „nu e o avere”, mi-am spus, „dar renunț eu la o bere pentru o poveste”, iar acel om mi-a spus povestea lozului pe care l-a câștigat la Loteria magică.
Foto: Scott Webb de la Pixabay
Povestea omului care a jucat la Loteria magică
„Trage un loz! Trage un loz!”, m-a îndemnat vânzătorul lozurilor Loteriei magice, iar eu, după ce am oferit „Cartea voinței” unei femei din mulțimea adunată la bâlci, am plătit pentru un loz pe care papagalul de pe umărul vânzătorului l-a ciupit de pe șiragul cu lozuri și mi l-a așezat în palmă, „acum, deschide lozul și nu spune nimănui ce scrie pe el, acela este norocul tău!”, mi-a spus vânzătorul lozurilor Loteriei magice, iar eu am rupt capătul lozului, l-am desfăcut și am am citit următoarele:
în ziua a șaptea,
un bărbat te va aștepta
la intarea în turnul părăsit
din centrul marelui oraș
și-ți va oferi premiul pe care astăzi
tu l-ai câștigat
Cuvinte banale, mi-am spus, oamenii ăștia au inventat un joc al misterelor pentru câțiva lei. Știam că centrul capitalei noastre găzduiește ruinele unui turn mare, construit în secolul trecut, și m-am gândit că, dacă am rupt lozul Loteriei magice într-o duminică, ziua a șaptea nu putea fi decât duminica următoare, așa că mi-am făcut un calcul simplu, am șapte zile până când premiul meu la Loteria magică îmi va fi oferit de un bărbat care mă va aștepta la intrarea în turnul părăsit, ciudată Loteria asta magică, n-ar fi fost mai simplu dacă mi-ar fi oferit pe loc un premiu? Așa că duminică seară, 30 iunie, am înnoptat în sat, la o bătrână din satul ăsta prăfuit, Pălămida, care mi-a oferit un loc pe-o laiță și-un blid de lapte cu mămăligă și cu puțină sare,
Luni, 1 iulie, în dimineața primei zile, am pornit la drum către mare, voiam să aud valurile cum se sparg de țărm, să simt briza și mirosul algelor, mai aveam atâtea zile din concediul meu de odihnă și, cine știe, poate că nici n-ar mai fi fost nevoie să mă întorc la muncă după ziua a șaptea, ziua în care destinul urma să-și respecte promisiunea făcută, dar nu-ți pune prea mari speranțe, îmi ziceam, Loteria magică este, cu siguranță, o șarlatanie dedicată oamenilor superstițioși, tu mergi la mare pentru că vrei să vezi marea, nu pentru că ai timp de pierdut până în ziua a șaptea,
așa c-am așteptat trenul către București, după care am urcat în trenul către mare. Am ajuns la Constanța abia seara, târziu, și m-am cazat la un hotel din centrul orașului,
și m-am îmbolnăvit, iar marți dimineața, devreme, m-am trezit înfrigurat, am tremurat și-am clănțănit din dinți, iar mușchii mă dureau îngrozitor, părea că am febră, dar m-am încăpățânat să nu sun la salvare,
și m-am simțit bolnav și miercuri, și joi, iar vineri dimineață m-am simțit mai bine, așa c-am hotărât să plec spre „marele oraș” și, după ce am vizitat marea pentru vreo două ore, pe care le-am petrecut tolănit pe nisip, în sunetul valurilor și-n zgomotul tuturor oamenilor care au invadat plaja încă de dimineață, am luat trenul Constanța-București, iar după ce-am ajuns în marele oraș, am cumpărat mâncare, mi-am gătit ceva ușor și m-am culcat, cu gândul la zile mai bune, una dintre ele fiind chiar ziua de poimâine, cine știe.
Sâmbătă, 6 iulie, a trecut ca o părere, de parcă n-ar fi fost decât un vis,
iar duminică, am luat autobuzul spre centrul orașului. La turnul părăsit, un curier mă aștepta și, fără să mă întrebe nimic, mi-a oferit un plic, „pentru dumneavostră”, mi-a spus, apoi a urcat pe bicicletă și a dispărut pe o străduță lăturalnică, lăsându-mă singur în fața turnului, cu plicul în mână.
L-am desfăcut. Înăuntru, câteva cuvinte scrise pe o foaie: „Ai ajuns aici. Încotro?”. Am întors foaia pe ambele părți, am ridicat-o și am făcut-o paravan între ochi și soare. Nimic. Dincolo de cele patru cuvinte, pe foaie nu mai scria nimic.
Dezamăgit, am crezut că am avut dreptate, Loteria magică nu era decât o șarlatanie. Am căutat un birt din centrul orașului, m-am așezat la o masă, m-am îmbătat crunt, apoi, după ora închiderii, am luat un taxi și am ajuns acasă, unde m-am prăbușit în pat.
Când am deschis ochii în dimineața următoare, mă așteptam să fiu mahmur, dar n-am simțit nimic. Vecinii mei se certau ca-n fiecare zi de weekend, când niciunul dintre ei nu merge la muncă, iar eu m-am ridicat din pat și m-am îndreptat către bucătărie, să-mi fac o cafea. Mi-am amintit, însă, că nu mai aveam deloc cafea. Mă bucurasem, sâmbătă dimineață, de ultimele două lingurițe de cafea, duminică dimineață n-am avut cu ce să-mi fac nici măcar o ceșcuță, iar duminică seară, pentru că m-am îmbătat, am uitat să-mi cumpăr. Ciudat, însă. Când am pus mâna pe cutia cu cafea din bucătărie, am simțit c-ar mai fi fost de-o porție. „Cred că memoria îmi joacă feste”, mi-am spus, și am deschis televizorul mic, de bucătărie, suspendat deasupra frigiderului. Am avut o ciudată senzație de déjà vu. În colțul de sus al ecranului: 6 iulie, ora 9:02. Postul de știri afișa data zilei de sâmbătă, care fusese alaltăieri. Am deschis telefonul. Aceeași dată: 6 iulie, ora 9:03. Am ieșit pe holul blocului și am bătut la ușa vecinului de vizavi, „bună dimineața”, „bună dimineața”, „fiți amabil, cred că mi s-au stricat electronicele din casă, așa că vreau să vă întreb ceva ce s-ar putea să vi se pară ciudat: ce zi este astăzi?”, vecinul meu a zâmbit, „sâmbătă”, mi-a răspuns, „sâmbătă, 6 iulie?”, „sâmbătă, 6 iulie”.
N-am înțeles nimic din ziua de sâmbătă, iar 6 iulie a trecut ca o părere, de parcă n-ar fi fost decât un vis.
M-am culcat cu senzația ciudată și foarte apăsătoare că se întâmplă lucruri pe care nu le înțeleg, “probabil de la boală”, îmi spuneam, “dă, Doamne, să nu-mi fi afectat creierul prea mult acea stare febrilă”, iar dimineață m-am trezit ca după o boală grea. Când am deschis telefonul, data acelei zilei m-a năucit: era vineri, 5 iulie. Am privit în jur: mă aflam la Constanța, în camera unde zăcusem bolnav timp de câteva zile. M-am îmbrăcat în grabă și am mers la gară, amețit de continue senzații de déjà vu. Voiam să ajung cât mai repede la București și să aflu, într-un fel sau altul, ce se întâmpla cu mine, oare eram bolnav? Oare așa își face loc schizofrenia în mintea unui om? Oare trăiam într-un vis continuu și bizar? Visasem, în trecut, tot felul de situații care-mi păreau atât de reale după ce mă trezeam, încât ajungem să confund unele întâmplări din realitate cu altele din vis, „oare am visat sau chiar așa s-a întâmplat?”, mă întrebam atunci, însă niciunul dintre acele vise nu era atât de complex în modul în care întâmplările se înlănțuiau.
Mi-am amintit că vineri seară nu am găsit mâncare în frigider, așa că, după ce-am ajuns în marele oraș, am cumpărat mâncare, am ajuns acasă, mi-am gătit ceva ușor și m-am culcat, cu gândul la zile mai bune, cu speranța că mâine va fi mâine și cu teama că mâine va fi ieri.
Și m-am trezit joi dimineață la Constanța, bolnav, înfrigurat, cu cearcăne la ochi, iar miercuri dimineața eram la fel de bolnav, în camera mea de hotel, și oricât mi-aș fi dorit să plec, amețeam după câțiva pași, așa că nici bagajul nu mi l-aș fi putut pregăti, iar la salvare, în mod ciudat, m-am încăpățânat să nu sun, iar marți dimineață eram tot acolo, parcă mai bolnav decât mâine și poimâine, decât miercuri și joi.
Iar luni dimineața m-am trezit pe laița unei bătrâne din satul Pălămida și m-am gândit, jucându-mă cu o lingură de lemn într-un blid de lapte cu mămăligă și cu puțină sare, că în orice direcție mi-aș îndrepta pașii, mâine dimineață tot ieri va fi.
„Totul a început cu Loteria magică”, mi-am spus cu voce tare, „iar dacă mâine sau ieri, 30 iunie, voi merge la bâlciul satului, voi putea rupe vraja nemaijucând la loterie, căci mă voi trezi dis-de-dimineață și pur și simplu îi voi lăsa pe alții să-și joace destinul la ruletă, iar pe-al meu îl voi ține departe de capcana asta”.
Ca să fiu sigur că nu voi deranja bunul mers de rac al destinului meu, am hotărât, de această dată din proprie voință, să pornesc spre mare, exact așa cum făcusem în cealaltă zi de luni, 1 iulie,
iar ceva mai devreme, astăzi (uită-te în calendar, e 30 iunie, nu-i așa?) m-am trezit în trenul care tocmai intra în halta Pălămida, unde a poposit Loteria magică, despre care am auzit vorbindu-se doar prin șoapte, suspine, anunțuri dispărute și vise uitate, și-am venit agale până aici, la bâlci. Aveam în buzunar „Cartea voinței”, am cumpărat-o în Gara de Nord, de la un vânzător ambulant, și am citit-o, cu mult interes, în trenul care m-a purtat încoace. Am vrut s-o ofer cuiva și te-am văzut pe tine. Într-un efort de voință, ți-am oferit-o ție, iar tu te-ai întors către iubita ta, pe care eu n-o observasem până atunci, și i-ai oferit cartea. Ei bine, în urmă cu 14 zile, în ziua de astăzi, ea a fost femeia căreia i-am oferit „Cartea voinței”. Se pare că, pur și simplu, la ea trebuia să ajungă, cu sau fără intermediarul care ai fost tu.
Aceasta este povestea Loteriei magice și a lozului pe care eu l-am câștigat. Am călătorit până în ziua a șaptea și m-am întors de unde am plecat. Am în buzunar cu cinci lei mai mult decât aveam astăzi, în urmă cu 14 zile, la aceeași oră. Sunt banii pe care mi i-ai oferit ca să-ți spun o poveste.
–
„Mai joci?”, l-am întrebat, după ce și-a încheiat povestea.
A privit spre Loteria magică, din mijlocul bâlciului. Nu mi-a răspuns.
