Azi-noapte-am visat un fragment dintr-o poveste. Vedeam şi literele, în succesiune. M-am trezit, am văzut chiar şi virgulele, mi-am spus că n-o să uit, chiar dacă mă culc la loc, şi mi-am potrivit perna. Dimineaţă, m-am trezit tabula rasa. Pun iar carneţelul pe noptieră, că nu mai merge-aşa. Dar cred c-am visat o idee fiindcă numai astea dispar fără urmă.
Într-o după-amiază, acum vreo două săptămâni, mi-am amintit de Liana. Aşa, fără niciun motiv aparent. Pe Liana n-am mai văzut-o de vreo 35 de ani. Şi nu mai ştiu nimic de ea. Dar e-n mine o stare care poartă numele ei. Abia acum ştiu limpede asta. Trebuie să fi fost ceva, departe, în mine, care să mă fi dus la ea şi la timpul în care-aveam cinci ani. Vreo teamă, poate.
Liana era prietena mea, mai mare cu vreo trei-patru ani, care mă invita să ne dăm în leagăn. Trăiam într-un târg ce-avea case negustoreşti, majoritatea de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Case-n formă de vagon, lipite unele de altele. Dădeau direct în stradă, prin marchize cu geamuri groase, cu modele.
Curţile aveau garduri de lemn, cu uluci late şi rare. Între casa bunicilor mei şi cea a bunicilor ei era o alta. Dar noi ne vedeam prin gard. Liana avea-n grădină tufe de coacăze. Şi leagăn.
Aşa că vedeam câteodată o frântură de păr creţ şi un chip pistruiat printre luminile amiezei şi ştiam c-o să fie zi de balans. Eu n-aveam leagăn. Avusesem, dar, pe când eram foarte mică, am sărit din el. Tata şi-a zdrelit zdravăn genunchii, salvându-mă. Au decis că sunt prea năbădăioasă şi, în consecinţă, periculoasă pentru leagăn.
Liana avea o voce cuminte şi-nţeleaptă. Mă striga încet, însă întotdeauna o auzeam. „Vii la mine?“ Dădeam din cap, nerăspunzându-i niciodată, să nu plece fermecătura. Cred că e primul om pe care l-am tratat cu mare consideraţie. Mi se părea că-mi face mereu un mare favor, chemându-mă la ea.
Fetiţa nu prea vorbea. Când mergeam la coacăze, spunea „Hai!“ şi-atât. Dar cel mai mult timp ni-l petreceam în leagăn. Mă urca pe mine, făcea vânt lemnului şi se urca şi ea, din săritură. Apoi, cânta. Întotdeauna. Bunica ei, doamna Aristiţa, fosta învăţătoare a bunicilor mei, dar şi a mamei mele şi-a unchiului meu, ne-aducea tarte de caise, cu zahăr pudră. Scurte intermezzouri.
Mi-era linişte cu Liana. Mă legăna în ritmul ei cuminte şi blând şi mă lăsa să mă minunez de părul ei senin. Şi să-i număr pistruii. Râdea cu incisivi albi şi crenelaţi, noi-nouţi. Râdea în cântec. Şi-o pornea de unde rămăsese. Câteodată, mi se părea că şi mişcările leagănului de c-o zi-nainte le luam tot de unde le lăsaserăm.
Mi-e dor de Liana. De soarele din leagăn. De coacăze şi de cântece. De prietenia fără cuvinte.
Fete în leagăne, asta e una dintre cele mai moi și mai fragede imagini din lume.
Nora,
Aşa mi-e şi mie.
Poveste de vacanţă frumoasă de copil.
Dintr-acea cu somn lung dimineaţa, joacă toată ziua, râs cu gura plină de cireşe, bunici ca-n poveste…
Mi-e dragă mereu amintirea asta a ta pentru că o cheamă pe a mea.
Manu,
Aritimetica Io-clidiană
Se de un sistem de coordonate carteziene, având originea în O și unitatea de măsură ….
Opsss! Că nu-i bun. Cari-i ocaua măsurătorii?
Sucim datele problemei;
Oiropenii zâc despre gălbinii asiați, mai ales aciia din Chitai că-s toți la fel și nu pot fi deosebiți.
Acum și asiații zâc la fel despre „frații lor albi” – că-s aidoma ca pchicăturile (chinezăști) de apă și nu pot fi deosebiți decât cu ustensila de identificare a fâțăurilor a lu’ Țuchemberg.
Sau,
unii o țânut de la școală vocabularele celea pe care le-o împlut cu cuvinte frumoase. Esthetice. Morale. Înălțătoare. Decente. Meșteșugite. ’Telectuale.
Alțî, o fost nevoiți să parcurgă drumul de la școală până acasă prin noroaie. La care li s-o-ntâmplat să scape-n noroi vocabularele cu cuvinte prețioase, li s-o mânjât cuvintele cu tină.
Acum ce să mai facă sărmanii oamini? Le-o șters iei un pic cu dosul mânecii, le-o pus pe cuptior, în dosul hogeagului, să se usuce, dar na! Cuvintili tot muruite o rămas.
Oaminii aiștea cetesc cu nesaț la cuvintele celea frumoase ale boiarilor înstruțați în danteluri, la care le-o rămas vocabularele imaculate. Și zic că toate cuvintele frumoase-s la fel.
Cuconeturile și becherii ceia cu cuvintele parfumate-n miasmă de levănțică se uită cu dezgust la vorbili nerușinate ale ghinioniștilor lexicali.
Și declamă sentențios că toate-s numa’ niște măscării ordinare și neobrăzate.
Amu care-o fi Adivăru-Adivarat, numa Gott Wotan poate să zâcă.
Dar IEL n-are timp acuma de fleacuri dintr-astea lexicale, că-I ocupat cu preparativele pentru „sărbătoarea” Ragnarokului ce-o să fie câtuși de îndată.
Așa că, întreb și Io* de unde se poate cumpăra vreun șubler cu care să se măsoare egzact, la zăcime de milimetru, care cuvânt îi „mai esthetic” * decât altul?
–-
* scuzaț, voi boieri grămătici, pentru astă nepricepere nesăbuită!
Cu plecăciune adâncă,
(biip-ă-n gâți să vă biip Io* șî biip-m-aș în cheseaua voastră cu dulceață din petale de epitete!)
––
Adăușag:
Yupiiiiiii !
N-am găsât șubler de măsurat cuvintili, dar am găsât altceva, răspunsul la întrebarea întrebătoare de baraj „care sunt CELE MAI ESTHETICE cuvinte”.
Apăi iacătă răspunsul, grăit de Faulkner si quoted via Cucoana Ana Bayrton:
Inga ce zâc boiarii aiștea de-și scot din dantelurile redingotelor, prin cenacluri pișcotuite și redwinuite, vocabularele celea cu slove amirosind a smirnă de la Sf. Francisc de Assisi și tămâie de la Thomas D’ Aquino:
„Citeşte orice – gunoaiele, clasicii, răii, bunii…”
Yupiiiiiii !
Deci trebuie să egziste pe lumea asta și GUNOAIELE, măcar pe post de categorie antinomică Pentateucului, Tetraevanghelierului sau mai știu eu cărei scrieri pe cât de etică, pe atât de utopică.
Yupiiiiiii !
Long live the garbages!