Nu ştiu de ce, dar în traista mea cu frici, una foarte, dar foarte încăpătoare, aia de timp nu s-a-ntrupat până acum. Când eram mică, visam numai să mă fac mare, apoi m-am făcut şi mereu am aşteptat să vină ziua următoare, cu vârstele ei. Câteodată, azi îmi spune că va să vie un mâine aspru ori poate nervos, tensionat, supărat sau dureros. Oricum, nu moale. Sigur că astea se-mpachetează cel mai sigur cu nelinişte, dar tot vreau să vină mâinele ăla. Nu l-aş amâna vreodată.
De la o vreme, am învăţat să trag cu ochiul peste momentele pe care le privesc şi le aştept cu grijă, nevăzând totuşi nimic dincolo de ele. Însă e un timp de respirat acolo, simţit, nu prefigurat. O vreme de reflux. O fi o joacă de copil să arunci zmeie şi curcubeie neunde, dar sentimentul că eşti cuprins în arc te îndulceşte.
Foto: Costică Acsinte
Nu e vorba decât despre o cavalerie în care stăpânitorii sunt stăpâniţii aparent, caii sunt oamenii, niciodată invers. Dar pun şeile la mijloc, întoarse cuminte către ei, ca să nu ne temem, să stăm în minţi şi să ne ţesem strategiile de aer, fără de care n-am mai fi în stare să ne purtăm pe noi asupra lor. Şi ne mână, mai încet ori cu grăbire, lăsându-ne să trăim ca mânători, lăsându-ne să trecem.
Iar nati scris pe intelesu meu,dna Ana. Totusi mia placut povestioara penca contine traista foarte inchepatoare. Traistile foarte inchepatoare is pentru furat. Io cand lucram la uzina aveam o traista mare, ca nu se stie niciodata ceti cade in mana. Toti din neamu meu aveau traisti. Intradevar, caii is oameni, invers nu se poate. Ce nu inteleg io, este ca de ce ii numim pe unii oameni caini ? Nu putem sa jignim in halu asta cainii. Pe mine de ce nu vor cainii sa ma muste oare ? Credeti ca nu prezint niciun interes ?
Sa va narez o in-tamplare profund (scuzati expresi !) adevarata, dna Ana, sarumana, ochisorii si umbra ! Dupa terminarea facultatii (unde am fost pe ultimu loc, caci penultimu a fost ocupat !), am fost repartizat intr-1 orasel, ca doara nu era sa hiu repartizat la Pariz, dupa ce mam cazat in prima noapte la unicu otel cu plojnite, caci pureci n-aveau, caci fusesera alungati de femeea de serviciu, o doamna apriga, cu curii mari. Deci miam oranduit io frumos periuta de dinte (caci m-ai am doar 1 dinte), pasta de dinte si gingii , penca io imi frec gingiele cu p.de dinti, izmana albastra si maeul alb si am purces sa vizitez oraselu. La 1 moment dat am intrat in tiganie s-au rromanie, caci e interzis sa mai pronuntam cuvantu “tzagan otz””, iar dodata rromii de tigani miau strigat din rarunchi sa ma catzar repedea piun gard s-au intr-1 copaci, caci 1 cane negru in ceru gurii, presupun ca era negru in zona palatina, taraia deci 1 lant gros dupa dansu si venea energic catra mine dand din coada. Lumea ramasese cracanata, cum de canele nu mia sectionat jugulara (cuvant care provine din francezu juguler !), caci era 1 cane dement si l-a toata tiganimea ii era teama, chiar frica de el. Iam povestit lu taica intamplarea si a zis ca canele nu ataca prostii. Dv. chear credeti asta, dna Ana ? Daca chear credeti, zicetimi va rog ca nu, penca is sensibil la orgoliu…
Eu te iubesc, te admir şi te respect, Raj.
Eu am avut în traistă frică de timp, dar nu mai știu când anume am început să respir dincolo de azi și dincolo de implacabilul mâine. Și nu știu dacă frica de timp a dispărut odată cu timpul pus pe-Trecut în vârste sau dacă am acceptat, senină, să-mi înalț zmeul într-un arc de tâmplă. Una ceva mai gânditoare și, clar, mai înțeleaptă :))
Te iubesc, Ană, pentru postarea asta!
Mă bucur că ţi-a plăcut, Andreotti.