Lângă venire, către plecare

Petra făcea cuibar din frunze de ștevie. Să culce rațele. Avea trei ani, cu tort îi făcuse, și credea că rațele fac ouă în somn. În fiecare zi le făcea cuibar și le-ademenea, dar nu reușise niciodată să le culce. Nu era tristă Petra, nu se supăra pe ele. De fiecare dată, încerca alt cântec pe rațe. Unul dintre cântecele alea trebuia să fie ăla bun. Era cald și-n ziua aia și crescuse ștevia cât frunzele de hrean, alea de și le punea mă-sa-mare pe frunte când o durea capul. Tot ea îi spusese fetiței să facă oricâte cuibare vrea, că ștevia-i bătrână de-acum, nu se mai mănâncă, abia în primăvara viitoare, când o ieși aia nouă.

Petra dormise cu mă-sa și-o speriase rău de dimineață. Îi zisese, la sculare: „O să vină Paștele și pe urmă o să vină liniștea“. Femeia sărise din pat și se uitase la copilă ca la o arătare. În urlet se dusese la mă-sa să-i spună că prin copilul ei vorbește cineva. Bătrâna, că Petruța o făcuse pe fie-sa, și după aia o iertase Dumnezeu, la 56 de ani, făcea dulceață de căpșuni, în curte. Nu s-a uitat la fata ei, când a auzit-o cu prostia asta cu vorbitul prin copil, doar și-a strâns mai bine basmaua la ceafă, că asuda de la aburii dulci. „Viu acu’“, atât i-a spus. A dat focul încet, s-a-ntors, a trecut pe lângă fata ei și s-a dus în casă.

Copila stătea în mijlocul patului și se uita la fereastră. Din prag, bunica a văzut două fuioare de lumină care ieșeau din ochii fetiței, făceau arc peste pat și peste masa mare, cu patru scaune, treceau prin geam și se opreau în prun. A pornit încet, din ușă, către pat, a luat-o pe Petra-n brațe și i-a-nchis ochii. A pus-o ușor pe pernă, a-ntors-o cu fața la perete și-a-nvelit-o. Fetița a oftat și-a dormit departe. Petruța a ieșit încet, a-nchis ușa și s-a dus la dulceața ei. Lângă aragaz, fie-sa, îmbrăcată într-o rochie albastră cu buline albe cât măslinele, stătea pe scaun și se chinuia să nimerească prima gaură de pe bareta sandalei roșii, cu toc turn. Cu o mână voia ea să facă asta pentru că în cealaltă ținea țigara. Își prinsese părul în coc, dar la ceafă nu și-l aranjase ca lumea. Avea scăpate câteva șuvițe care o făceau să pară sălbăticită. Era frumoasă fata ei, copil de bătrânețe, singurul copil, venit când Petruța își uitase rugăciunile în care plângea cerând copil. De fapt, fata asta nici nu știa altceva decât să fie frumoasă. Bătrâna se gândi că-i vina ei, că i-a pus numele Lia, iar Lia, de la prea multă frumusețe, se poate zăpăci de cap și să nu mai știe niciun drum. Și așa și fusese, numai că nici nu-i trebuise Liei altul, era frumoasă și se bucura tot timpul de frumusețea ei. De tot restul însă se minuna. Și de copil, de care aflase c-o să vină pe lume cu vreo trei luni înainte să-l nască. Venise râzând la mă-sa, îi luase mâna și i-o pusese pe pântecele mic în care, de dinăuntru, cineva dădea cu pumnii și cu picioarele. Lia râdea, iar Petruța s-a gândit că trebuia să fie și-o mamă tânără în casa aia, chiar dacă mama de bază tot ea o să fie, iar Lia o să se joace, când o să aibă ea chef, cu copilul. Și așa și fusese, dar fusese bine, că mama-mare are multă treabă, iar mama-mică e odihnită bine și e plină de energie, numai bună să joace fetița.

Foto: Costică Acsinte

Petruța zâmbi spre amintiri, o dădu pe fie-sa la o parte, mută scaunul și se-apucă să amestece încet în dulceață, să nu se zdrobească fructele, că iese gem. Lia s-a ridicat victorioasă, găsise găurile cele bune de pe barete, și-a luat geanta, și-a netezit frumos rochia, a pupat-o pe mă-sa și-a plecat ca-ntotdeauna, fără să spună ceva. La fel și venea și din cauza asta aveai impresia că e cu tine tot timpul. Bătrâna s-a așezat pe scaunul cald și s-a uitat spre curte. A văzut încolăcit în prun un șarpe strălucitor, undeva pe-o cracă de sus. N-a mai dat focul încet sub cratiță, a sărit din locul ei și-a alergat într-acolo. S-a dus aproape, aproape, chiar sub pom, și s-a uitat în sus. Pe cracă nu era niciun șarpe, era lumina aia care țâșnise mai devreme din ochii Petrei. Se răsucise bine-bine, se-mpletise cu ailaltă, că două fuseseră, din amândoi ochii, și acum stătea la soare. Bătrâna o vedea cum respiră, ca oamenii. În rest, prunul era la fel, nu să zici că ți s-au luat mințile. Dar Petruța nu se temea de asta, începuse să vadă și să audă tot felul de nevăzute și de neauzite și știa de-acum că are să vină ziua cât de curând.

Deodată, auzi pași mici alergând către ea. Petra se trezise și-alerga în pijama prin țărână. S-a dus drept în brațele mă-sii-mari și, ridicată, a dat capul pe spate și s-a uitat unde se uita Petruța. „Uite miez“, a zis ea și-a-ntins mâna, cu degetul arătător împungând căldura. Arăta spre craca aia cu luminile-mpletite șarpe. S-au uitat amândouă și-au văzut cum lumina aia respira liniștită, încolăcită pe coaja subțire de prun. „Vezi casa mea, o vezi?“, a întrebat fetița, mișcând degetul înainte și-napoi. „O văd“, a spus bătrâna, „s-o lăsăm să doarmă, că și tu ai dormit“. S-a-ntors, cu fetița în brațe, pe sub pomi și printre răzoare. I se părea că e o pasăre cu un pui pe spate, aripă peste aripă. S-a și uitat la umărul stâng, să vadă dacă nu cumva i-au crescut pene. „Zburăm“, a zis Petra și și-a desfăcut brațele în brațele bunică-sii.

Când au ajuns în bucătăria de vară, mirosea a dulce ars. Petruța a stins focul, s-a uitat în cratiță și-a văzut o magmă rubinie. A dat-o deoparte și-a lăsat-o la răcit. A scos pâine și unt, a tăiat și-a uns două felii de pâine. Petra i-a arătat că vrea dulceață din aia fierbinte și afumată. Petruța a luat o lingură și o farfurioară și-a scos acolo puțină dulceață, să se răcească mai repede. A gustat-o și-a văzut că era bună. I-a pus copilei câteva picături pe fiecare felie și i le-a-ntins. Petra a apucat pâinea cu unt și cu rubinătură, a mușcat, a ținut în gură fără să mestece, apoi a înghițit. „Tu o să te duci la casa mea, bunică. Vezi c-am lăsat poarta deschisă. Dar nu pleci acum. Acum mergem să facem cuibare, să culcăm rațele, să ouă.“ Petruța a zâmbit iar, s-a uitat la gura copilei, apoi la picioarele ei, și-a văzut c-avea pe tălpi un praf auriu care pulsa.