La stelărie

E şi-un loc, dar e şi-o stare. Iar asta, a doua, îţi face loc să speri c-ai mai putea-o găsi şi în altă parte, dacă nu chiar s-o faci cu mânurile tale şi-ale celor în care crezi. Aşa, ca pe bucuriile cele mai mari, pe care nu le-ndrăzneşti de unul singur, ci vin ca viiturile sufleteşti, din preabuna alăturare.

Am plecat la drum lung ştiind doar că va fi plăcut ce vom găsi. Cunoşteam doi oameni, prietenii noştri, mai bătuserăm drumuri frumoase-mpreună în ultima vreme: Constanţa şi Iaşi. Acum ne aşteptau Timişoara, ştiută numai după nume, şi Socolari, necunoscutul care-avea să ni se-ntrupeze cumva. Şi oamenii acelor locuri, neştiuţi cu toţii după chip, nădăjduiţi după asemănare.

Cu Petronela Rotar, după lansarea cărţilor noastre, la castanul cu bufniţe

După nouă ore şi jumătate de drum şi-o noapte mai mult nedormită înainte, am ajuns la castanul cu bufniţe. Se cheamă Casa Artelor şi e-n centrul vechi al Timişoarei. Acolo am şezut două zile, acolo am fost oaspeţi şi gazde pentru nişte oameni şi unor oameni care ştiu să se dăruiască fără umbră de teamă că s-ar împuţina din asta.

De-acolo am plecat în satul Variaş, să ne-arate Hartwig Ochsenfeld locurile naşterii şi creşterii sale, să ne spună poveştile alor lui, să bem căldură cu apă la birtul de lângă părăsita gară. Să trăim o bucată de istorie despre care nu ştiam nimic.

Cu Hartwig Ochsenfeld, la Variaş

În aceeaşi seară, în alt sat am ajuns. La Covaci, în paie, unde-am cântat şi-am dansat la primul meu concert Nightlosers. O feerie cu muzicieni desăvârşiţi şi deja prieteni iubiţi. A, şi cu piscină prealabilă, binevenită ca mana.

Cu Elisabeth Ochsenfeld, la Covaci

Şi-a venit ziua a treia, cu vipia ei bănăţeană. Porneam spre Socolari, un sat despre care Elisabeth ne spusese că-i unul de artişti şi că acolo, în Casa FIKL, ne vom lansa cărţile. În drum, ne-am oprit la Oraviţa, la Teatrul „Mihai Eminescu“, cel mai vechi din ţară, pentru conferinţa Adrianei Babeţi – „Peripatetica. Forme şi structuri“ –, o scriitoare pe care o admir şi pe care mult mi-am dorit să o ascult şi să o cunosc.

De-acolo, drum întins, vorba vine, că-i foarte şerpuit, spre Socolari. Drum ars de soare şi pândit de arbuşti pe margini. O ţară a mea pe care n-o cunoşteam. Cu un sân de drum îmbrăcat de un copac cu miez de lumină şi de aer.

Şi-am ajuns, trecând prin frumosa Ilidia, la Socolari. La Marina, amfitrioana noastră, femeia care ne-a făcut să trăim expresia „Casa mea e casa ta“. Care ne-a arătat cum se construieşte practic un vis. Şi cum să fii o mamă-soare. Am mai învăţat de la Marina că fiecare casă are un nume. Pe a ei o cheamă Thea, ca pe mama de care îi este atât de dor.

Lansarea? Nici nu ştiu dacă e cel mai bun cuvânt. Aş numi-o „întregirea de la Gyuri“. De pe dealul lui, al lui Gheorghe Fikl. Acolo, trecând printr-un pârâu, ne-am adunat în jurul lemnelor care s-au făcut foc mai târziu. Acolo am citit de pe o scară veche, acolo am mâncat covrigi cu roşii, ardei şi urdă, la cea mai frumoasă masă din lume, creată, nu doar făcută, de Elisabeth. Aşa cum tot acest vis este creaţia ei, a unei femei-artist, cu stele-n ochi şi dragoste-n poala de aur, nesfârşită. Elisabeth mi-a arătat că stelăria, când iubeşti, eşti chiar tu.

Elisabeth Ochsenfeld şi Gyuri Fikl

Stăteam pe scara aia cu Petronela şi mă gândeam că ochii ăia cu care văd lumea aia sunt ochii cu care visez că trăiesc. Că nu poate fi chiar atât de frumos, în fine, că nu-mi poate fi mie atât de frumos. Cine sunt eu, să mi se dea aşa ceva?

Cu Petronela Rotar, la Socolari, Casa FIKL

De vorbit, am putut vorbi cu oamenii la câteva ore bune după ce-am citit. Când m-am sălbăticit şi eu stelelor care-au căzut peste noi în bătătură la Gyuri, în noaptea cea mai aproape de viaţă dintre toate nedormirile. Aia în care noi, oamenii-mănunchi, am fost totuna cu stelele. În care am fost toţi stelărie.

Foto: Narcis Pop