Incredibila poveste în neştiut evantai a lui Costăchel, onorabilul fiu al mamei sale, Vetuţa – Capitolul II

În sâmbăta de Sfinţii Constantin şi Elena, Costăchel îşi serbează şi ziua de naştere. Face 65 de ani, dar nu şi-i arată, mândreaţă de bărbat. Şi cum coboară el pe scări, mai rar. De urcat, urcă doar cu liftul, dar la coborât nu-l întrece nici tanti Genoveva, doamna cu proteza de şold. Genoveva, femeia care l-a strâns la piept când avea el 19 ani şi se luase curentu’ pe scări. L-a luat uşurel, că stătea băieţelul să se împiedice, şi l-a sprijinit de catapultele ei. El n-a ştiut ce sunt alea, dar a simţit ceva călduţ pe coapsa lui stângă. Parcă şi niţel plastilinos. Genoveva, cea care l-a făcut să se gândească la alte întrebuinţări ale expedientului pentru afectele nepăcătoase.

A văzut-o şi azi şi a privit-o cu ochii ăia mari, de bivol întrerupt de la otavă, pe care îi are de la mămica. Şi nu se ştie cum naiba de înduioşează, că doară stau alături de obrajii netezi şi aproape imberbi, de cvasimustaţa roşiatică şi de nasul rotund ca un fund de vânătă. Doamna Genoveva îl alinta mereu, că ea are pe fund mai multă barbă decât el pe faţă.

Mămica îi face salam de biscuiţi de ziua lui, nu tort, din cauza gastritei puişorului. Coana Vetuţa, pe care să nu vă grăbiţi să credeţi c-o cheamă Elisabeta, ci Veturia, şi-a pus dimineaţă bigudiurile alea ruginite, ale căror elastice au răposat demult, dar pe care le-a înlocuit cu unele de la nişte foşti chiloţi de profesie. A stat în baie o jumătate de ceas, cu ochelarii aproape căzuţi, da’ ce nu face o mămicuţă pentru odoraşul ei? Acum a transpirat de la efort şi-l roagă pe scumpişor s-o ajute cu prăjiturica.

Costăchel stă pe scaunelul din bucătărie, tăind la biscuiţi şi la rahat. Rahatul i se tot prinde de degete, ceea ce-l irită oarecum, dar îi şi place ceva la moliciunea aceea lipicioasă. La radio, se aude vocea Angelei Similea: „să moooori de dragoste rănităăăă…“. Mămica, îmbrăcată în capot cu flori şi cu cipici în picioare, tot oftează în răstimpuri.

Parcă ar vrea Costăchel şi puţintel rom în prăjiturică, dar mămica e cerber. Mai încolo, o să vină o vecină să-i taie unghiile de la picioare, că ea nu se mai poate îndoi de şale. Numai să caute şi oja aceea rozalie. Tii, s-a cam uscat! Nimic nu mai rezistă în ziua de azi. Să toarne nişte acetonă, că acum parcă e clei de oase.

Costăchel are o stare de melancolie incipientă amestecată cu ceva dâre neplăcute de vinovăţie. Cât s-o mai ducă pe Georgeta cu vorba? Că, uite, e ceasul 12 fix şi nici până acum mămica nu ştie că vine şi Geta să mănânce o felie, acolo, la masa lor.

Treaba e că lui îi e frică de biserică. De-aia a ajuns să ţină cuvântări asudate pe la adunări, iar acum mămica i-a pus în vedere că, după ce termină de tăiat biscuiţii şi rahatul, să facă bine să se ducă la biserică să ia nişte lumânări de-alea subţiri, care se fleoşcăiesc de cum te uiţi la ele şi miros de-ţi piere auzul, să ia de la poartă nişte flori de la ţigănci şi să meargă scurt şi la cimitir, la tăticu’, Costache, Dumnezeu să-l odihnească.

Costăchel s-ar duce, nu e vorbă. L-ar chema însă cu el şi pe amicul Ţuţu, dar parcă vede că ăsta vrea să se oprească la una mică în drum spre cimitir. Şi el, cu gastrita lui… Plus că, drept să vă spun, lui Costăchel îi e cam frică de ţiganii de grijesc de morminte. Mereu vin să-i ceară bani şi, cum el cu greu deschide portfoiul, i-e să nu-i dea ăia vreun brânci, să se lovească de vreo lespede cu capul şi să… „Uf, piei, arătare! Ce gând rău mi te-aduse!“

Aşa e el, sensibil. De ziua lui, se gândeşte la morţi, la pomeni, „Doamne, cu ce ţi-am greşit de pătimesc aşa… că şi tanti Nana, când s-a dus, n-a aflat-o nimeni şi…“ Nu ştia el clar de ce, dar avea o durere surdă-n piept şi când dădea nas în nas cu popa Dumitrică, om cumsecade, lumeţ nevoie mare, dar sutana aia neagră îi aducea mereu aminte de cădelniţă, fum şi tăticu’.

N-o putea trata cu refuz tocmai astăzi pe mămicuţa, că doar era ziua ei, până la urmă. Ea-l născuse, ea-l învăţase toate cele, ea-l spălase, ea, mai ales, îl călcase. O să-i spună încercând chiar un zâmbet că se duce, aşa poate o să fie şi ea mai puţin încruntată şi înfoiată când i-o spune că vine şi Geta la o felie de salam de biscuţi şi-un pahar de sifon. Şi poate nu s-o supăra dacă ia şi vin la doi litri, în sticlă de plastic, cu etichetă cu struguri mari, la întoarcere. Hai, că n-o fi foc. Iese pe uşă, târându-şi picioarele.

Coana Vetuţa a pregătit din timp cadoul pentru adoratul său fiu: o frumuseţe de pijama din diftină veritabilă. Nu i-a fost uşor să găsească aşa marfă rară. Aranjase cu fata de la taraba din piaţă de câteva săptămâni. Trebuia să fie neapărat albastră, pentru că „lui Costăchel îi şade atât de bine !“

Mămica s-a odihnit niţel după ce-a rulat salamu’ de biscuiţi într-un celofan de flori pe care-l ţinea în ultimul sertar de la bucătărie. Le primise la Crăciunul trecut şi s-a gândit că ambalajul o fi bun vreodată la ceva. Şi uite potriveală! Mai ţinea ea şi nişte bomboane Cip şi n-avea îndoială că astea n-au termen de valabilitate. Gustă câteva de pe buricul degetului şi nu simţi nimic, deci erau bune. Le împrăştie pe celofan şi-l rulă încet. Arăta ca o colivă la tub sau… poate mai rău.

Acuma venea greul. Pijamaua albastră de diftină se şifona ca dracu’, iar ea ţinea la respectul fără riduri al hainelor. Toată viaţa spălase şi călcase tot ce-i ieşise în cale, fără discernământ. Avea în debara o coală cu reni şi brăduţi, că-i adusese nişte plăcinte cu dovleac astă-toamnă Luxiţa, una dintre verişoarele ei. În aia o să puie pijamaua puişorului şi o s-o prinză cu nişte bolduri din pernuţa în formă de inimioară de la capu’ patului, bolduri de-alea cu gămăliile colorate.

Străpunse cu greu bonturile acelor în hârtia groasă şi aromată cu parfum de mirodenii de debara. Albastrul intens al pijamalei îi aduse aminte de Costache al ei, de chipiul lui de om al legii.

E curioasă tare de i-o veni pijamaua puiului. Să nu-i intre care cumva la apă, să-i rămâie gleznele goale în corent, că traje în casă, ca pi Şahlău. Şi-aşa el umblă, nechibzuitul, cu labele goale pe cimentul din balcon, când aude afară uruit de porumbel. I se păruse ei că uruitul de porumbel mai mult a nechezat de iapă ar semăna, dar n-a reuşit până acum să dezlege misterul ăsta. Una peste alta, de i-or intra la apă pantalonii, are să-i mai tricoteze nişte manşete de PNA, că merită Costăchel tot ce-i mai bun…

… mai bun şi mai bun decât şunca de Praga pe care o ţinea ea în congelator, aia de-a scos-o aseară, nu poate fi nimic. O să puie şuviţe de şuncă pe batoane cu mac tăiate la jumate şi nişte rondele de ouă fierte, tari.

I-a luat şi cinci perechi de şosete flauşate şi o să-i dea chiar acum, când se întoarce, cadoul, să vază ea cum îi vin toate.

Da’ bine că e singură încă. Poa’ să stea niţel pe colţar, să-şi ridice jartierele şi să-şi lege cordonul capotului de zenana pe care i-l terminase Coca alaltăieri, că i-a spus că e ziua băiatului şi vrea şi ea ceva nou. Cum stă ea pe colţar, aude de afară o muzică străină care o face să-şi aducă aminte de Iorgu. Of, Iorgule, unde oi fi tu acuma? Oi mai fi? C-a trebuit să-l iau pe Costache, c-aşa a vrut tata, Iorgule, da’ ne-om întâlni noi pe cea lume, Iorgule, chiar dacă zice popa la biserică mereu că acolo nu se vor însura şi nu se vor mărita. Of, viaţă amară şi fără pic de plăcere! Ce muzică o fi asta, că, Doamne, frumoasă mai e!

Se întâlniseră la Bucureşti. Pe atunci, Veta era încă elevă în ultimul an de liceu. Stătea în gazdă la baba Mărgeluţa, în mahala. Era o zi frumoasă de mai şi Spiridon, taică-su, venise la oraş cu treburi, trimis de dom’ primar de la ei din sat.

De la gară, venise direct la Veta. Au povestit ei multe, de maica, de tuşa Petra, de popa Cocoş, de bacaloriatul care se apropia, apoi au hotărât să meargă să vază şi tăticu’ bulivardele mari din centru. Dar nu putea porni aşa oricum, trebuia puţin respect pentru aşa eveniment mare. Puse costumul ăl bun, potrivi pălăria pe cap, dar nu cadra cu obrazul neras. Aşa că decise să intre în frizeria de la colţul uliţei şi să se berberească. Pentru un asemenea muşteriu, Lică frizerul nu îşi obosi picioarele atinse de gută şi îl lăsă pe Iorgu, ucenicul oacheş, să facă treaba.

Turi, c-aşa-i spuneau ai ei, nu Veta, cum făcea Costache şi, după el, toate nevestele cadrelor şi, ce să mai, o lume-ntreagă, stătea pe scăunelul din frizerie şi se uita pe sub genele lungi la Iorgu. Avea părul negru şi des, lucios de la briantină, un halat alb cu roşu la buzunare şi la guler şi o pereche de pantofi de lac, în două culori: negru cu gri.

Se mişca în jurul lu’ tăticu’ aşa vesel şi sprinten, că Turi se gândi cum s-ar mişca dac-ar ţine-o pe ea în braţe pe o băncuţă în parc, dar nu seara, ci după prânz, când iese de la şcoală. Îşi simţi palmele umede şi coapsele fierbinţi. Ciorapii o strângeau, iar o jartea pocni scurt, de se întoarse Lică frizeru’ să vază ce e cu fata. Ea era roşie şi mâinile-i zburau de la faţă spre pulpe ca nişte aripi de fluture.

Iorgu manevra cu pricepere pămătuful spumos pe barba aspră a lui Spiridon. Se ştia privit şi îi plăcea asta mult de tot. Şi chiar era frumuşică fata. O văzuse de multe ori trecând sprintenă pe uliţă, mereu ţinând un teanc de cărţulii în brațe. Dar Iorgu era mare crai în mahala. Reputaţia şi-o câştigase rapid în cele câteva luni de când era ucenic la frizerie. Se zvonise că însăşi Sica, nevasta lui nea Lică, avea bucurii la el. La fel se auzise şi despre Didina, nevasta măcelarului, iar pe Câţa lu’ croitoru’ o văzuse chiar Mărgeluţa când sărea pârleazu’ la el în curte.

Ascuţi tacticos briciul cu mişcări prelungi. Chiar frumoasă fata! Se aplecă peste faţa muşteriului şi începu să descopere fâşii de obraz de sub spuma groasă de săpun. Dar nu-şi putea lua ochii de la fată. Şi hârşt! Şuvoi de sânge începu să curgă de pe faţa bietului Spiridon.

Turi ştiu atunci că trebuie să-l scape pe Iorgu de furiile lu’ tăticu’. Că era cam violent şi se speria de sânge. Aşa că se ridică fulgerător de pe scaun, îl luă de mână pe ucenic şi-l trase afară din frizerie. O luară la fugă pe strada mare, prin parcul primăriei sau ce-o fi fost aia, până hăt, departe, dincolo de târg, spre podu’ Cristinii. Coborâră sub pod, iară Iorgu o cuprinse cu braţele şi-i jură că a lui va fi pe vecie. Turi, neştiind ce e aia vecie, fu atunci, pe loc.

Altfel a privit Turi lumea din ziua aia. Parcă i se luase un văl de pe ochi şi toate căpătau înţelesuri noi. Când mergea la liceu, lua pas unduitor şi şoldurile i se mai rotunjiseră după cum şi ziceau fetele că se întâmplă după ce faci treaba aia ruşinoasă, care ei nu i se păruse chiar atât de ruşinoasă. Numai că ar fi vrut să vadă şi ea mai bine obectul care-i pricinuise atâta sfâşiere. Sub pod era întuneric şi parcă nici nu se făcea să te uiţi aşa la treaba omului. Plecase spre casă oarecum nedumerită, cu o mare mirare în ochi şi o mică durere în vintre, tot pipăindu-se pe coapse, de parcă i-ar fi rămas mâinile lui Iorgu acolo. „Turi, te-ai făcut femeie!“, îşi zicea din când în când cu o mândrie care-i făcea sfârcurile să înţepe mai abitir poplinul sutienului.

Nu i-a mai stat gându’ la bacaloriat, da’ ştia că Spiridon ar fi măturat podelele cu ea dacă ar fi luat notă mică şi atunci nici n-ar mai fi putut ieşi din casă. Învăţa şi se-ncălzea, se uita pe ferestruică şi ofta când o chema careva să-i ajute la bucătărie. Seara fugea din curte, sărea gardu’ şi ajungea-ntr-un suflet sub pod, iar în locul ăla nici iarba nu mai creştea de atâta zvârcolire.

Turi nu avusese curaj să povestească nimănui clipele petrecute sub pod. Tăticu’ ar fi jupuit pielea de pe bietul Iorgu dacă ar fi aflat. Îşi adună puterile şi reuşi să treacă de bacaloriat. Tare mândru mai fu Spiridon de fata lui! De bucurie, o puse pe mămica să taie un curcan şi zaiafet în toată regula se încinse în curte, sub bolta de viţă de vie. Turi fu dată exemplu la surorile ei şi află în ziua aia ce planuri avea tăticu: să o angajeze la filatură.

Iorgu nu era deloc cuminte. Îi intrase lui în cap, de cum ajunsese în Bucureşti, că nu e pentru el ucenicia. Că el trebuie să fie om mare, cu case şi averi, nu un fitecine în mahala. Aşa ajunsese să se înhăiteze cu unii şi să fure noaptea cărbuni, pe care îi vindeau după aia prin mahala, plus gaz de lampă, c-aşa erau vremurile. Şi, vorba ceea, nu lipseau muşteriii. Iernile erau mult mai aspre în timpurile acelea.

Spiridon simţea ceva la fata lui. Se împlinise la obraz, i se ascuţise talia şi i se schimbase mersul. Nu-şi mai strângea părul, ci-l purta turbat, pe umeri. Îi creştea ca la vrăjitoare, de-şi făcea cruce Niculina, mă-sa mare. Turi-şi luă inima-n dinţi şi-i spuse lu’ Iorgu să vie s-o ceară de-acasă, că ea nu mai face groapă sub pod, că se surpă malu’. Numai că, la puţine zile după aceea, se trezi biata, într-o iarnă, cu zvonul că pe Iorgu l-au săltat în aceeaşi noapte. Ea doar ce începuse lucrul la filatură şi nu prea mai reuşea să fugă ca-n alte dăţi. Ceva s-a rupt în ea de atunci. Spiridon se mira tot şi a vrut s-o ducă pe la doctori că îi părea lui că ar suferi de gălbinare sau de oftică, atât de trasă era la faţă şi atât de galbini îi erau obrajii. Se ascuţise toată şi se încovoiase ca un băţ uscat şi aruncat în foc. Şi nu avea cui să sufle o vorbă. S-a acrit toată cu durerea până când s-a obişnuit aşa. Nu s-a dus să-l vadă pe Iorgu, deşi într-o vreme se gândea să-i prăjească nişte chiftele şi să-i coacă un cozonac, cu rahat turcesc, cum îi plăcea lui.

În mahalaua Giuleştilor, timpul se scurgea lent. Turi simţea că se usucă, dorul de Iorgu o stafidise. Era conştiincioasă la muncă. În fiecare dimineaţă lua drumul fabricii. În fiecare duminică mergea împreuna cu Miţa şi Ziţa, colegele de muncă, să se plimbe în Cişmigiu. Doar acolo se simţea fericită. Îşi lua câte o vată de zahăr sau câte o alviţă şi visa la Iorgu. Mirosul caramelizat îi aducea aminte de gustul buzelor lui dulci. Ofta biata de ea şi câte o lacrimă îi apărea la colţul ochiului. Iorgu! Of, Iorgule!

Că nu visa decât să scape de filatură şi de caţele alea de Ziţa şi Miţa, care se măritaseră cu doi sergenţi şi-o tot întrebau de ce n-are rost. Plus Spiridon. Nu-şi mai găsea locul de când cu vorbele ce umpluseră mahalaua despre fata lui şi ucenic, iar faptul că el era dus departe parcă-i făcea şi mai rău. I-ar fi dat-o până la urmă, da’ acu’ nu mai avea cui.

Turi se ducea acasă la colege, iar într-un decembrie la sfârşit făcură chermeză la unitate, iar Ziţa a zis să vină şi ea, că poate, poate…

Îi şedea tare bine cu rochia ei nouă din doc vernil. Strânsese bani de astă-vară ca să o cumpere. De cum o văzuse în vitrină pe bulivardul ăl mare de la palat, ştiuse ca trebuie să fie a ei. Erau vremuri grele. Din salariul ei trebuia să le ţie la şcoală pe surorile mai mici. Bietul tăticu’ avusese necaz mare astă-vară, la inundaţii. Tot grâul lor se dusese pe apa Sâmbetei. Câştigul ei de la filatură trebuia drămuit până la ultima leţcaie. Pusese de-o parte bănuţ peste bănuţ şi înainte de Crăciun luase rochia. Ce minune!