Femeile nebune au flori roşii-n păr şi cizme de cauciuc în picioare. Poartă cămăşi albe, lungi şi lălâi şi, cel mai adesea, sunt slabe. Dacă nu, măcar supte la faţă tot sunt. Au părul lung şi grizonant. Mâinile lor sunt mereu nervoase şi frumoase, deşi unghiile lor nu sunt mereu îngrijite. Femeile nebune n-au cuticule şi nici pensete. Ele au ochii buni şi pleoapele trecute. Frunţile le-au fost făcute cu mâinile, nu din daltă, ca de obicei.
Lor, femeilor nebune, le curge sânge dulce, asprit şi ars de furii mărunte şi, invariabil, fără de pată. Nervii lor îi sperie pe vinovaţii lor, dar numai un pic, atât cât să le dea sentimentul că-s încă buni de rele. Dar, de obicei, strigătele femeilor nebune nu deranjează pe nimeni. Şi nici nu afectează. Lumea e-nvârtoşată în obişnuinţa ei antialergică. Femeile nebune sunt acarienii lumii.
Femeile nebune nu mai plâng. Sau, dac-o fac, e numai pentru că le-a intrat ceva-n ochi ori în tălpi, că ele au intrări simultane-n durere. Lacrimile lor nu sunt amare. Doar mai sărate decât norma. Iar asta le face pe ele, pe femeile nebune, să aibă zâmbete mai săpate decât este acceptat în general. Şi mai albe.
Gâturile femeilor nebune sunt înalte pe dinafară şi uscate pe dinăuntru. Dacă ar avea cineva curaj să le adulmece gâturile, ar vedea că ele miros a coloane ionice. Dar n-are nimeni pentru că femeile nebune sunt indezirabile. Ele trăiesc numai pentru a oripila concetăţenii, iar ei, concetăţenii femeilor nebune, să-şi facă măcar o cruce mare de persoană sau, dacă sunt discreţi, un simulacru de cruce cu limba, ca să mulţumească pentru c-au fost feriţi atât de nebunie, cât şi de purtătoarele acestei mantale de miezul verii.
Foto: Costică Acsinte
Femeile nebune au sânii cumsecade. Lungi sau rotunzi, sânii lor sunt singurii care nu dau mărturie de nebunie. Sunt şi ei albi, asta pentru că femeile nebune sunt egale cu ele însele din punct de vedere cromatic, moi şi seamănă cu nişte leagăne de copii, sensul al doilea din dicţionarul de expresii idiomatice. Însă gândurile femeilor nebune sunt mereu albastre fiindcă la ele n-a ajuns şi nici n-are cum s-ajungă cloramina nimicului cu care umblă oamenii-n respiraţie. Femeile nebune sunt de neatins.
Lor nu le e nici iarnă, nici vară. Despre anotimpuri de trecere chiar nu poate fi vorba. Şi-atunci, în această linearitate vecină cu imponderabilul, femeile nebune ţipă la trecători. Fie că sunt pe stradă, fie acasă. Ele identifică trecătorii mai rapid şi mai eficient decât oricine. Câteodată, ţipătul lor se opreşte-n buza interioară a supapei şi se-ntoarce izbit în auricul. Asta pentru că femeilor nebune li se etanşeizează în timp deschiderile şi, contraintuitiv, li se asfaltează închiderile.
Femeile nebune sunt nişte viituri aparente. Degetele lor muzicale trăiesc o perpetuă-ncercare. Să se teamă şi să fugă, ori să fugă fiindcă suma spaimelor e oricum invariabilă, indiferent câte somnuri mărunte ar da peste ele când îşi aşteaptă odihna zebrei. Femeile nebune sunt frumoase de sine şi urâte de restul. Femeile nebune sunt.
Ce placut a fost sa citesc, cum le descrii pe aceste “femei nebune”, oarecum mintea mi-a fugit la Virginia Wolf
Despre femeile isterice altadata poate, speram sa nu le confunde lumea, sunt 2 specii diferite
Nu mă încadrez deşi îmi găsesc cumva un loc pe la margini. Ai să-mi spui că femeile nebune nu se tem de picături! de ploaie de vară, dar vin şi te contrazic amintindu-ţi că gustă licori pretinse dulci dar cu deosebire sărate-peste normă!!, în ciuda avertismentelor! Şi , chiar dacă nu văd nimic, tot zăresc, doar cu ochii minţii, un braţ ridicat peste străzi, ghidate doar de un glas ferm!
Aş mai găsi câteca, dar acestea mi se par esenţiale.
Manu,
Frumos!
Ana-Maria, mulţumesc.
Ma gandesc la Silvya Plath si atat de sugestivul Clopot de sticla.
Femeile nebune, atat de neintelese, de sensibile, atat de vulcanice,atat de ludice, deseori ambivalente… atat de …singure…si…iar..atat… de neintelese
Ana, iti multumesc din toata lacrima ascunsa intr-un colt de pixel!
Ana, m-ai dezbracat si apoi invelit in cuvinte!
Mi-a alunecat y-ul unde nu trebuie