Am văzut-o când am intrat prima dată-n clădire. Stătea în spatele unui birou de recepţie şi-avea în faţă un monitor. Zâmbea cu ochii. Ştiam unde trebuie s-ajung, dar m-am dus la ea ca s-o văd mai bine, ca-n poveste, să m-asigur că-i reală.
Şi a fost. Din ziua aia, ne vedem aproape-n fiecare alta. Şi uneori malaxez mulţimi de gânduri pe drumul de venire, caiere de stări şi gesturi mărunte, de mers pe stradă. Când ajung la uşile cele mari, o văd. E mereu cu lumină-n ea şi oricum aş ajunge-n faţa ei, mă scutur îndată ce-i ajung în ochi.
O iubesc pe femeia asta al cărei nume nu-l cunosc. Dar n-am să-i spun, să n-o sperii. E doamna de la poalele clădirii. De la poartă. Doamna venirilor mele de zi cu zi. Femeia care curge-n lume precum ambrozia.
Adineaori, frăgezeam o durere de cap. Am coborât, că mi-a trebuit chiar şi aerul ăsta strâns al oraşului după o ploaie şi de dinaintea următoarei. Am stat şi m-am uitat la oameni. Şi-am ameţit de mersul lor. Aşa c-am dat să intru. Şi-am văzut-o pe ea.
Foto: Costică Acsinte
M-am dus întins şi-am zis: „Mă doare capul foarte tare. Aţi vrea să mă atingeţi puţin?“. Nu s-a mirat. S-a ridicat, m-am prăvălit în fotoliul din faţa ei, a-ntins două mâini moi-mamă spre mine şi mi-a odihnit capul.
Am început să casc gemând. Îmi mângâia fruntea şi-mi sprijinea durerea. Mâinile ei, paratrăsnet. N-am să vreau să-i aflu numele. Pentru mine, ea e „doamna“. Mâine dimineaţă, o să mă uit iar în ea şi-o să văd auriu, se va uita şi ea în mine şi-o să zâmbească, poate, iar, ca-n ziua aia, după ce lipsisem vreo săptămână, în care mi-a zis, în loc de răspuns la salut, că i-a fost dor de mine.
te iubeste
Are o bunătate…