Pe 13 iunie 1997, era să mor. Aflasem cu o zi înainte că pruncul meu nenăscut murise în pântecele meu de două săptămâni. Șocul veștii m-a aruncat într-un hău. Doctorul mi-a zis că trebuie să fac avort, copilul este mort, iar eu sunt în pericol de moarte. Nu înțelegeam nimic. M-am ridicat de la ecograf și-am vrut să plec. Medicul și-a dat seama că n-am înțeles că sunt într-un mare pericol, a rugat-o pe asistentă să închidă pe dinăuntru ușa cabinetului, m-a așezat cu mâinile lui pe scaun, s-a așezat și el și mi-a explicat în detaliu că septicemia mă va ucide rapid. Eu nu-i spuneam decât atât: „Eu nu fac avort, nu fac avort, nu-nțelegeți?“. Fiindcă i-a păsat de mine, a avut răbdare multă, a schimbat complet discursul, n-a mai folosit cuvântul avort. Eu auzeam ce-mi spune, procesam, dar nu acceptam. I-am zis că mă duc acasă, că a doua zi am examen la Noul Testament și n-am terminat de învățat. Când a auzit enormitatea asta, a pus mâna pe telefon și-a-nceput să sune. N-a vorbit cu nimeni, așa că și-a chemat asistenta și-a rugat-o să stea cu mine. El nu făcea intervenții, asta am aflat mai încolo, se dusese să caute alt medic, unul care făcea. A venit cu el, m-a pus din nou la ecograf, celălalt a văzut același lucru și mi-a zis ferm: „Fata tatii, ai să mori, dacă te-ncăpățânezi. Organismul tău n-a dat semne când a murit copilul, ci abia acum. Asta nu e bine. Lasă-mă să te salvez, copilul nu mai poate fi salvat, a murit acum două săptămâni, înțelegi? În tine este un copil mort care se descompune.“
M-a speriat destul de tare încât să mă trezească. I-am zis că nu vin mâine, că am examen, că vin poimâine. Doctorul s-a uitat tâmpit la mine și mi-a zis scurt: „Mâine de dimineață, la ora opt, ești aici. Până atunci, îți scriu rețetă, te duci imediat la farmacie și începi acum să iei medicamentele. Ai timp de azi până mâine să-ți iei rămas bun de la el. Promite-mi că vii mâine, la opt. Dacă nu vii, nimeni nu îți garantează că trăiești. Și vezi că nu exagerez, ca să te sperii, pericolul e foarte mare.“ Am ieșit pe ușă, m-am rătăcit prin spital, nu știu cât a durat până am ajuns afară. Am luat rețeta, am înghițit tabletele în farmacie și-am plecat acasă. Adică la cămin. Am vorbit pe drum, de la un telefon public, cu cineva căruia i-am cerut să-mi cumpere trei metri de pânză neagră, pânză de steag. Acasă, am intrat în cameră, m-am prăbușit pe pat și am tăcut. N-am plâns. Am început să mă-ntreb de ce. Poate pentru că am dansat, poate nu m-am îmbrăcat bine, medicamente nu luasem, dar sigur făcusem eu ceva de se-ntâmplase nenorocirea asta. Sigur, sigur trebuia să fie vina mea. Când a venit pânza de steag, am despăturit-o, am pus parte peste parte, pe lung, am făcut cu foarfeca o gaură acolo pe unde trebuia să-mi intre capul și i-am cusut lateralele de jos până sus, lăsând numai două locuri pe unde să scot mâinile. Aia a fost îmbrăcămintea mea pentru trei luni. O spălam seara, o îmbrăcam a doua zi. N-o călcam, nu mi-a plăcut niciodată să calc. La naiba, chiar nu-mi păsa!
A doua zi, m-am dus la spital. Doctorul m-a-ntrebat dacă m-am mai liniștit. M-am uitat la el ca la idioți. Și-a dat seama și-a fost tare înțelegător. M-a întrebat de școală, de examen, mi-a zis „A, deci ești studentă la Teologie, acum înțeleg eu suferința ta“, i-am spus că groază de avort mi-a fost mereu, nu e de când sunt la Teologie, că asta e credința mea, nu avortului. „Dar sigur e mort, sunteți chiar sigur?“. În timpul intervenției, medicul mi-a scos bucăți din copilul meu, bucăți de țesut necrozat, explicându-mi ce înseamnă asta, demonstrându-mi că nu ucid, că asta era spaima mea cea mare. Cumplita carne a morții.
A fost un coșmar. Și trupește, și sufletește. Un coșmar care, într-un fel, nu s-a terminat. Pentru mine, fiecare zi de 13 iunie e de-atunci zi de doliu. Văd și acum rochia aia neagră la care am renunțat când s-a răcit vremea, dar la culoare, nu. Am purtat negru un an. Când vedeam copii mici, întorceam instinctiv capul. Şi astăzi cred că eu am greșit undeva, cu ceva, că nu se poate din nimic întâmpla una ca asta. Băiatul meu ar fi avut anul ăsta douăzeci de ani. Ne vedem și ne-auzim din când în când, în visele mele. Îmi cântă, dar asta cred că v-am mai spus. Îi cânt și eu în vis, iar asta sigur nu v-am spus.
Sunt cu toată ființa mea împotriva avortului și cu aceeași toată ființa mea sunt împotriva interzicerii prin lege a avortului. Cu același întreg sunt și-o să fiu mereu pentru educație.
Ziua de 13 iunie este Ziua cand n-ati murit, doamna Ana, nu zi de doliu, ar spune fiul dumneavoastra nenascut si cu mine. Cine stie ce soarta ii va fi data de Dumnezeu…
Dumnezeu știe, Raj.
Nu stiti, Olamicu o fi dat limbile inainte ?
La ceas…
M-ati ravasit oleaca, d`aia trecui in alt registru, cu Olamicu. Asa ca sa ne destindem 1 pa altu
Olamicu e tâmpit de numa. Da-l iubim, că e-al nostru, ce draci să-i facem? Prostul nici nu știe că am lansare la Târgoviște și mă duc peste el.
Eu n-o să am copii niciodată. O tumoră crescută din uter, pentru care medicii au dat vina pe Cernobâl – pentru că n-au avut pe ce altceva. Aveam 15 ani și eram virgină, iar pe lângă tumoră mai aveam câteva malformații interne și ”lipsuri” pe inventar (agenesii, cum li se spune). Tumora era benignă, dar uterul era total compromis, n-au avut ce salva.
Am 37 de ani acum și am acceptat acest dat al sorții. Dar n-am să înțeleg niciodată DE CE… chiar nu făcusem nimic, la propriu. N-am să înțeleg niciodată de ce, într-o lume în care au loc 8 miliarde de suflete, nu a avut loc și un copil al meu.
Sunt împotriva avortului. Numai cine-și dorește și nu poate avea știe cât de grea e durerea asta. Dar și eu sunt împotriva interzicerii avortului. Numai un copil născut împotriva voinței părinților știe cât de e grea e (și) durerea asta.
Sunt cu inima lângă dumneavoastră, doamnă.
“Sunt cu toată ființa mea împotriva avortului și cu aceeași toată ființa mea sunt împotriva interzicerii prin lege a avortului. Cu același întreg sunt și-o să fiu mereu pentru educație.”
Acelasi lucru il simt si eu si tot ca si tine, sunt pentru educatie. Educatie care din pacate, este refuzata.
Te inteleg PERFECT…..Eu l-am purtat in pantece aproape 9 luni…pana cand a murit…nu am apucat sa-l nasc..De ce? Cu ce am gresit? NU stiu si nu voi afla niciodata….Nu mai vreau sa aflu…….Pe 15 ianuarie baiatul meu ar fi implinit 10 ani…Dar ma consolez ca nu putem sa le avem pe toate…
Da, nu avem răspunsuri. Vă sunt alături, doamnă.
Inteleg perfect de ce simti ceea ce simti, insa nu sunt de aceasi parere cu tine in ceea ce priveste avortul. Doar pentru ca TU ai acele sentimente, asta nu inseamna ca trebuie FORTATA toata lumea sa gandeasca lafel ca tine.
Vad tot ce se intampla la ora actuala in tara si ma intreb: Oare a uitat toata lumea de comunism? De perioada in care aceasta lege functiona? De numarul de femei care au murit din cauza asta? De numarul de femei care au murit din cauza ca aveau nevoie de un avort LAFEL CA TINE si nu li sa permis fiindca avortul era ilegal, asa ca au murit de septicemie.
Mama a fost studenta in acea perioada si a vazuzt toate acestea. Mergeai la medic cu febra, aveai sarcina extrauterina (acest tip de sarcina NU ajuge la maturitate, copilul moare si mori si tu de septicemie sau hemoragie interna) sau cu probleme identice cu a ta si erai fortata sa recunosti ca ai incercat sa faci avort desi NU era asa. Daca recunosteai fapta neispravita ti se facea avort , iar dupa aceea erai inchisa pentru cine mai stie cat timp; daca nu recunosteai, erai lasata sa mori. Tie asta ti-ar fi facut in acea zi de 13 iunie daca atunci ar fi existat legea anti avort.
Concluzie: Restrangerea dreptului de a alege si ingradirea libertatilor umane NU contruieste o societate utopica ci un ‘ecosistem social’ bolnav. Draga mea, empatizez cu tine si iti inteleg durerea, dar SOLUTIA nu o reprezinta aceasta lege ci o reprezinta INFORMATIA.
Daca tu, atunci cand ai fost gravida, ai fi trait intr-o socitate care iti platea planificare familiara, cum ar fi teste de sange, vitamine, gimnastica medicala prenu gravide, control medical gratuit, tu poate ai fi nascut un copil sanatos. Traind in socitatea care nu ti-a oferit mai nimic din toate astea, ai avut ghinionul sa iti ia dumnezeu copilul inainte sa il ai. Daca vrei sa ajuti alte persoane care vor trece prince ai trecut tu si daca vrei sa faci ceva ca sa fie mai bine, sustine planificarea familiara, nu o lege care nu va garanta nasterea niciunui copil.
Tu ai citit cu atentie ce scrie?
Eva, inainte sa comentezi citeste tot ce spune. Ultimul paragraf.
Avortul pentru a salva viaţa mamei în cazul unor complicaţii ale sarcinii nu este cel incriminat. Se vrea pe cât posibil protejarea vieţii şi restricţionarea posibilităţii de suprimare fără temei a pruncilor doar fiindcă mamele probabil că nu şi-i mai doresc.
Adevarul e ca mamele fac copii singure …
Draga Ana, ne ne cunoastem, insa te citesc cu drag de ceva vreme. M-a impresionat profund aceasta poveste, mai ales pentru ca si eu am oroare de avort. Acum am 37 de ani si de vreo doi ani imi doresc cu ardoare un copil, e o poveste lunga de ce nu s-a intamplat mai devreme, in viata nu se intampla totul asa cum ne imaginam. Luna trecuta, de Sfantul Nicolae, am avut marea surpriza sa aflu ca sunt insarcinata. Si eu si sotul meu ne-am bucurat de vestea buna si eram increzatori ca totul va fi bine. O vreme chiar a fost. Mi-am facut si analize de sange, totul era in grafic. Apoi, dupa Craciun, au disparut simptomele de sarcina, nu mai aveam deloc greata, oboseala, cu alte cuvine, nu ma mai simteam insarcinata. Asta m-a pus pe ganduri, am simtit ca ceva nu e bine, dar am asteptat sa treaca Anul Nou si m-am dus la medic la control. Mi-am facut un nou set de analize si nu era bine, scazusera si progesteronul si beta-hcg, iar medicul mi-a confirmat la ecografie ca sarcina s-a oprit din evolutie, eu aveam 8 saptamani, iar embrionul arata ca la 7 saptamani si nu avea activitate cardiaca. Am repetat si analizele si ecografia peste 3 zile, la fel.
Mi-a spus ca am doua variante, sa mai astept sa se elimine natural sau sa iau medicamente care sa provoace contractii uterine. Am decis sa mai astept. Au trecut 12 zile si nimic. Corpul meu nu vrea sa renunte, era primul meu copilas. E tare greu. Vineri se fac doua saptamani. Va trebui sa iau o decizie, daca corpul meu nu se decide pana atunci sa renunte.
Giorgiana, știu atât de bine prin ce treci, atât de bine, deși au trecut douăzeci de ani de atunci.
Din seara asta, ești în rugăciunile mele.
Dacă bebelușul nu mai este viu și aveți dovada clară că nu mai este, nu ai altă soluție decât avortul. Dacă nu îl faci, îți pierzi viața. Însăși alegerea asta e un coșmar, o durere cumplită, dar nu există altă ieșire.
Sunt cu inima și cu gândul la tine.