Dragoste oarbă

Mă întâlneam cu ei destul de des în vremea aia lină pentru că drumurile noastre duceau cam în aceleaşi locuri puţine. Nu-i cunoşteam, dar bănuiam că el, după înfăţişare, trebuie să fie artist. Avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, un trup de statură medie, însă vânjos, un chip vesel şi mobil, cu aluviuni de bunătate în mişcările mici ale muşchilor rotunzi, şi un păr bogat şi foarte voluminos, pe care, dacă nu l-ar fi pieptănat, ar fi fost, cu siguranţă, creţ. Avea şi ochelari cu rame groase, de baga.

Ea era o femeie cu mişcări lente, însă nu leneşe, părea un pic mai tânără decât el, dar nu cu mai mult de cinci ani, avea părul creţ, tuns foarte scurt, sâni mari, mari, şolduri molcome şi frumos răsfăţate, purta bijuterii imense, de argint, care făceau ca în jurul ei să fie întotdeauna o muzică specifică, discretă. Cercei bizantini, pandantive egiptene şi brăţări feniciene ori etrusce. Vorbeam despre inspiraţie.

Se îmbrăcau de la aceeaşi mână. Toamna, târziu, şi iarna purtau sumane de postav, cusute cu lână contrast la mâneci şi la poale, el preferând gulerele-tunică, bătute câteodată cu aţă roşie, iar ea purtând pe cap câte un fel de tocă de care n-am mai văzut la altcineva. El avea în picioare ghete călugăreşti, iar ea, ofiţereşti. Vara, el prefera inul moale, iar ea, mătasea colorată. Ea se ţinea întotdeauna de braţul lui, iar el îi prindea degetele în palmă. Dacă se opreau să stea de vorbă cu cineva, el îi mângâia uşor unghiile, şi pe lung, şi pe lat. Ea privea întotdeauna în sus ori în lateral.

Acum douăzeci de ani, lucram într-o galerie de artă, pe strada Academiei. În primul meu an acolo, au venit amândoi, într-o după-amiază, iar el m-a întrebat dacă ea poate sta pe celălalt fotoliu, aveam două, şi mi-a spus că în săptămâna care trebuia să vină îşi va aduce lucrările fiindcă urmează să expună în următoarea perioadă. La dumneavoastră, mi-a spus, de parcă ar fi fost galeria mea. Aflasem între timp că e pictor şi că-l cheamă Spiru Vergulescu. Ea n-a vorbit deloc.

A fost ceva mai multă agitaţie în ziua vernisajului, lucru natural, iar după aceea ne petreceam, cuminţi, zilele în trei. Veneau la zece fix, odată cu mine, ea se aşeza pe fotoliul din faţa mea, iar Spiru îşi adusese un scaun din spate, din anexă, şi stătea între noi. Pe ea o chema Gunka şi venise, la 17 ani, din Bulgaria. Povesteam toată vremea, cu plăcere şi egal, mâncam hrişcă şi felii de pâine neagră, cu unt, şi beam ceai, ei făcându-mă, deşi erau de vârsta bunicilor mei, să mă simt un om mare. Aşa mi-au spus cum s-au cunoscut, în 1959.

Spiru era student la Arte, iar Gunka, la Conservator, la Sofia. Violonistă. Venise pentru un concert la Bucureşti, iar el era în sală. După spectacol, el a vrut s-o cunoască pe frumoasa care cântase cum picta şi desena el: cu linii fine şi aşezate, toate, la locurile lor. Lumi verosimile. Ajuns în faţa ei, s-a pierdut. Fata nu-l privea în ochi, dar îi căuta vocea, peste umăr. S-a gândit că e timidă, ştia din sine cum e asta. Numai când a strigat-o cineva din spate, iar ea a răspuns fără să se întoarcă, Spiru a ştiut că Gunka e oarbă. Şi s-a simţit ştiinţa asta în cuvintele lui fiindcă ea i-a spus imediat că suferă de o boală rară care a dus la cecitate cu un an în urmă.

El i-a cerut să iasă împreună a doua zi, iar ea a vrut. Am întrebat-o cum de a avut curaj să iasă, într-un oraş străin şi-n ţară nouă, cu un bărbat necunoscut. Gunka m-a privit în frunte, ca de obicei, şi mi-a spus că vocea şi căldura omului de lângă ea i-au dat încredere totală. La întâlnire, el a cerut-o de nevastă, iar ea a spus că va să fie. A durat o săptămână până la nuntă pentru că a fost nevoie de acordul părinţilor şi de alte formalităţi la ambasadă, dar nu mai mult de atât.

Copii n-au avut. Spiru era din Slatina, unde aveau o casă cu cerdac. Îmi vorbeau des despre Oltenia, Gunka simţindu-se în locurile alea acasă de tot. Vorbea româneşte cu un accent pregnant şi seducător. La vremea aia, mergeau numai în vacanţe acolo, altfel, stând în Bucureşti. El desena, croia şi cosea toate hainele lor. El îi cumpăra bijuteriile. Ea era muza lui. O slujbă din care nu ieşi la pensie. Ea continua să cânte, dar numai pentru el. El îi povestea tot ce pictează şi se sfătuia cu ea asupra intensităţii culorilor. Îi spunea, atunci când gătea, tot ce urmează să facă, pas cu pas. Ea aproba sau ajusta intenţiile lui. Pe mine m-au învăţat să fac tarator. (Alegi câţiva castraveţi de mărime medie, îi dai pe răzătoarea cea mică, nu-i scurgi deloc, pui puţină sare, iaurt sau chefir, gros să fie, nu mai mult de doi căţei, mici, de usturoi, zdrobiţi până la ungere, storci în vas şi o lămâie mărişoară şi apoi frămânţi între degete câţiva mieji de nucă, pe care i-ai ţinut, înainte, în cuptor măcar un sfert de oră.) Spiru era peisagist. Gunka era iubita lui frumoasă.