Cel mai greu la tine-ajungi

Nici nu ştiu cum să-ţi scriu azi: să te iau direct sau să pun vorbelor surdină? Uite, n-o să le pun fiindcă te respect şi cred că poţi să iei cu lingura mare şi-o lămâie-ntreagă. Că e coaptă.

Lumea trăieşte cu frica de moarte. Vorba unui prieten de-al meu: „Murim de-atâta amar de vreme, şi tot ne mai e frică de moarte!“. Ne este, că doar nu metabolizăm istoria şi nici experienţele predecesorilor.

Treaba e însă că n-o mai recunoaştem, iar aici e un mal mic de adăstat. Să ne-aşezăm un pic în ierburi ‘nalte, dară. Că moartea e pe niveluri. Sigur, dacă ai noroc şi nu dă peste tine una năprasnică. Sunt dură? Da’ viaţa cum e, menuet?!

Indiferenţa ta e prima moarte, omule. Ţi-e cretă gustul a orice din jur şi, aici doare, al oricui. Zâmbetul ţi-e grimasă. Da, nimic nu-ţi mai place până la bucurie. Şi te târăşti, chit că biped, vorba femeii. Nimeni n-a zis atunci că bipedu’ ăsta e tare făţarnic, poa’ să-nsemne fix pe burtă, chit că nu se vede.

Se prea poate să găseşti şi-un ţap ispăşitor. E şi ăla un rol în viaţă, da’ vezi că s-ar putea să i-l atribui tu, să n-aibă bietul ţap nicio legătură cu vederile tale durute. Iar dacă, repede, repede, de la el treci la lumea largă, ai şi răspunsul: la tine-s dinţii care ţi-au sfâşiat carnea. Nu mai căuta alt ispravnic. Ţi-ai făcut treaba, te-ai răcit de lume. Eşti pe drumul sigur: te răceşti curând de tine.

Foto: Costică Acsinte

A fost lung? Te cred. Cel mai greu la tine-ajungi. Să te spinteci pe nervură, să-ţi scuipi seva şi s-o urli. Nu că este, ci de ne-ndestularea otrăvii. Gata, vina-i toată la tine, poţi să zaci şi să-ţi plângi de toată mila pe care-ai adunat-o-n poale. Sau în manşete. Eu zic că-i timpul să te şi boceşti niţel, c-ai murit pe jumătate şi nu-i rău să faci repetiţii parţiale.

Ţi s-aspriră tegumentele, deşi n-ai postit, ghem de pietre zgrunţuroase ai în pleoape-n loc de lacrimi. Eşti bine. Trei sferturi te-ai răcit. De-amu, lumea-i prea netrebnică pentru o minune ca tine. Izolează-te complet şi justifică-ţi toată gheaţa prin prostia restului. Hai, că nu e greu să mori, văzuşi?

Şi-ntr-o zi, nu te mai doare chiar nimic. Pe vremea când încă te mai uitai la lume, asta se chema zen în gurile lor. Nu şi-ntr-a ta, c-a ta era plină de iască. E bine că nu mai simţi nimic, de-acum te-ai eliberat, poţi, în sfârşit, să-ţi permiţi să funcţionezi doar. Că-ţi faci toate treburile bine, eşti eficient. Tentativele de surâs, tu cu tine, la perete, se lasă mereu cu spargeri mici la colţurile gurii. E, lasă, crema de gălbenele e panaceu universal, nu? Parcă aşa se spune.

Dar tu, ţie, ce-ţi mai spui? Nu la vorbe mă refer, ci la fricile alea mărunte, de ţin omu-n viaţă. Aşa-i că nu-ţi mai e teamă de nimic? Ai murit, mă. Ia un kil de arpacaş, zahăr, nucă, scorţişoară şi apucă-te de fiert.