Cartea spune să nu risipeşti, ca să nu te risipeşti. Dar să şi cauţi fiindcă vei găsi. Nu mai zic de curajul de a bate pentru că în mod sigur ţi se va deschide. Şi, poate, înainte de ba nu! şi de cum vin astea împreună?, ar fi necesar un exerciţiu iluzoriu. Al singurătăţii. Ştim bine toţi că, oricît ne-am strădui şi-oricît am arunca din noi oameni şi pietre, singuri nu sîntem niciodată. Şi nici unici. Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic. Iar noi, despărţitori nu prin fire, ci prin adăugare, am mers cu timpul şi-am întreit cu taină înţelesul. Nu, nu mi-e gîndul la diferenţe de credinţă, nu te teme. Nu am deprinderea şi nici plăcerea, nu mai zic de abilitatea de a ţine lecţii. Vorbim şi noi, ca oamenii.
Cînd afli că în tine sînt mai mulţi oameni, nu fiinţe, ci persoane, întîi te sperii, apoi te superi şi-n urmă te resemnezi. Şi-ncepi să trăieşti aceste ipostaze alternativ ori simultan. Eşti violent fiindcă ţi-e frică ori temător din renunţare. Sau alte combinaţii de cîte două ori toate trei. Nu spun că nu adaugi şi nuanţe, pentru că poţi, nu neapărat pentru că ţi-ai dori. Pînă la urmă, pe cîte dintre cele pe care le vrem le şi facem? Dar inversul?
Am vreme şi n-am niciodată timp. Şi risipesc cu bucurie sau cu năduf ori, poate, cu durere tot ce ştiu să pot, căutînd să aflu cine sînt. Şi cînd m-am liniştit aflînd un pic dintr-un mine, vine unul dintre celelalte de dinlăuntru şi se dezbracă, de nou, cerîndu-mi să-l înfăş şi pe el. Unul leagănă, altul plînge. Eu rîd a necunoaştere. De restul nu ştiu mare lucru. Se mai iţesc la gard, cu broboada strînsă la gură şi cu ochii scrutători, dar nu se-arată pe de-a-ntregul. Trăim în acelaşi loc arareori profan. Mîna care se desface a dar e arsă de ochii cei zgîrciţi. Însă nu tremură şi nici nu se retrage. Apoi în ochii ăia vine musonul, iar mîna tînără îi apără de ploaie. În răstimp, eu dau. Şi nu-mi pare rău. Nu mă gîndesc niciodată dacă adrisantul merită. Cine sînt eu, să-i stabilesc meritele sau, mai rău şi mai păgubos, valoarea? Eu sînt omul care dă. Care se dă. Să nu te gîndeşti că risipesc minuni. O, nu! Din toate cele care mă au pe mine iese cîte ceva. Mai arunc frîul peste cele rele, le mai înghesui în debarale, însă nu, nu fac performanţă aproape niciodată. N-am timp să strîng firimituri.
Să nu apună soarele peste supărarea voastră. Să nu. Oricîtă nevoie de otravă sub limbă am avea, să nu. În vîrful stîlpului, ca Simeon, cînd stai, ţi-e dor de jos. Ai vrut să fii moaşă, n-ai decît să simţi buricul lumii. E fraged. Dar ca să risipeşti împărăteşte, risipeşte-te în tine. Do ut des. Dă-mi, ca să-ţi dau. Ba nu! Dă-ţi, ca să dai. Şi ca să legi frumos buricul, să ţină toată viaţa. De unde să ştiu eu cîtă?
Nu mi-a fost frică de cuţit şi nici de chirurgul care avea diplopie, başca băuse ceva, că era de gardă. Um om mărunţel şi vesel, având pe masă neprovocarea unui apendice rebel de copil. Nimica toată. Rahie şi rîs. Apoi, patul unei nopţi în care am avut doar cap şi stern. Din tot restul meu nu mai simţeam nimic. Sigur că n-am închis un ochi. Cum aş fi putut? Aveam aproape 14 ani, era 10 decembrie, şi mă-ntrebam cine sînt. Mi-am promis atunci să aflu măcar cum sînt în piept şi minte. Şi mai mult să nu-ndrăznesc. Gura nu-şi mai găsea rost. Am făcut asta o noapte-ntreagă. Şi mai lucidă decît atunci n-am fost niciodată. Ştii ce-am aflat de dimineaţă, cînd a fugit anestezia? Că sînt fericită fiindcă am trunchi şi picioare. Nici azi nu ştiu mai mult.
Mare a fost bucuria conștientizării sinelui. Mare a fost și bucuria reîntregirii. Și ți-ai dat ca să ai de unde să dai. Și de atunci, ne tot oferi părți din sufletul tău. Mulțumesc!:)
Cine zice ăla e, Monică.
dar totusi…cum poti fii atit de naucitor convingatoare???????????????????parca ai veni de pe o alta planeta….clar vazatoare si clar divulgatoare de tot ceea ce noi umanii ne ferim…dar simtim!!
Elena,
Aşa sunt?
Păi, scriu ce simt şi ce cred şi nu mă gândesc niciodată la ce cred oamenii despre mine, ci numai cum se aşază scrisul meu în ei şi dacă rodeşte ceva sau alină ceva ori trezeşte ceva. 
Cum adeca gura nusi mai gasea rost ? Rostu gurii e sa manance. Io daia ii dau gurii sa manance. Ca sa vorbeasca. Bonsoar madam et musiu !
Pai cum sa se aseze scrisu dv. in oameni, dna Ana ? Scriti mai pe intelesu meu, ca numa mancarea se asaza in stomag…
Am glumit. Glumele mele la care ma rad numa io. Sarumana si ochii cu sclipiri !
Alta expresie: “”buricul lumii”” . Asa ma credeam io cand beam. Dar asta a foast demult tare…
Dra Nora lipseste. Incondeeaza oole…
mie mi-a zis chirurgul ca-mi scoate apendicele a doua zi dimi daca vreau io, ca ar putea fi mai rau. Io? Bine, fusei de acord. La cateva zile eram la un majorat, la cheeef. Tot chirurgul asta mi-a facut si gauri in urechi la 20 de ani
Lui i-a placut de mine ca am frecventat aceeasi terasa, Croco, in vremurile noastre :D, mie de el ca avea 2 fetite de care-mi povestea la fiecare vizita.
Raj: nu lipsesc.
Ce-ți veni de acum cu ouăle?
Păi, de azi? Joi ori sâmbătă, aşa-i tradiţia pe-aici, prin sud.