Sigur că nu-i ideea mea. Mahatma Gandhi a zis asta: „Fii tu schimbarea pe care o doreşti în lume!“. Normal că-ţi trebuie curaj şi bineînţeles că rezultatele nu vor veni degrabă. Poate nici n-apuci să trăieşti ca să vezi c-ai schimbat ceva, dar nu contează. Fii uşurare, fii sprijin, fii bucurie. Altora. Şi dacă nu te mulţumeşti cu fericirea de a da, că se poate să nu-ţi fie îndeajunsă, atunci gândeşte-te la fericirea celor care primesc. Adică la utilitatea ta, ca să spun o vorbă neutră.
Nu-mi place societatea, nu-i sănătoasă, prea multe lucruri cu susu-n jos. Nu mai pot! Păi, na, nu e uşor de suportat asta, dar nu-i suficient să ne plătim impozitele ca să meargă treaba. Avem mentalităţi bătrâne ori mai tinere, unele chiar copile, care ne dau mari bătăi de cap.
Şi ce să facem, atunci? Uite, să dăm, de exemplu, un pic din timpul nostru acestei societăţi. Fie că asta-nseamnă acţiuni civice sau filantropice. Astea, ultimele, vor spune unii specialişti, ne hrănesc orgoliul. Aşa este, numai că-i pot ajuta pe alţii, dacă nu chiar salva. Asta-i important, până la urmă. Şi sigur nu vom ajunge autosuficienţi din aşa ceva, ci exact din atitudinea superioară şi veşnic dispreţuitoare faţă de oameni.
Foto: Costică Acsinte
Bunăoară, sistemul de învăţământ. Nu ne place, nu mai e ca pe vremea noastră, când, frate, învăţam, nu ca ăştia. Iar asta o spun oameni de 50 de ani, de 40, de 30 şi chiar de 20. „Pe vremea mea… “ e marca detaşării, dar şi a scârbei. Iar scârba e definitiv păguboasă.
Normal, o să ziceţi, te arde, că ai copil la şcoală. Normal, o să spun şi eu, mă arde cât se poate de direct. Poate nu aveţi copii şi poate nici nu vreţi s-aveţi copii, asta nu e treaba mea, dar sigur vă enervaţi zilnic, atunci când vedeţi pe stradă mulţi copii şi tineri înjurând cumplit, uneori în loc de „Ce mai faci?“, fiindcă n-o fac neapărat din furie; e o nouă formă de „culăciune“. Şi vă enervaţi şi pe gesturie lor vulgare, pe faptul c-ascultă manele la smartphone, că scuipă pe stradă, că se-mbracă fără gust, că i-a năpădit kitsch-ul în toate cele. Sigur, nu pe toţi, dar pe foarte mulţi. Sigur vă-ntâlniţi în fiecare zi cu aceşti mulţi şi vă oripilaţi: „Vai, cum a ajuns societatea!“.
Păi, hai să mergem la şcoală, hai să facem ceva împreună cu ei şi cu profesorii lor. Fie că suntem părinţi, fie că nu. Hai să dăm din ştiinţa noastră, din experienţa noastră. Nu, nu ne va plăti nimeni cu bani, nu vă iluzionaţi. Însă plata ar putea fi o societate ceva mai respirabilă. Da, pentru început, doar în anumite enclave. Ceea ce e absolut natural, aşa cum este şi faptul că ne alegem prietenii tocmai fiindcă ne asemănăm, împărtăşim aceleaşi valori, respirăm sănătos unii împreună cu ceilalţi. Funcţionăm în enclave, ne protejăm astfel de ceea ce nu ne place sau chiar ne agresează. Dar hai să creăm oaze noi fiindcă putem.
Schimbările astea postrevoluţionare din sistemul de învăţământ au fost şi sunt făcute fără… sistem. Şi fără viziune. Iar asta lesne observăm tocmai din degringolada ce-l caracterizează. Le e greu copiilor să se adapteze din mers la tot felul de tâmpenii care le sunt impuse, dar le e greu şi profesorilor lor. Sigur s-ar bucura să le fim aproape nu doar cu gândul, cu observaţia, cu reproşul, cu dezamăgirea. Hai să ne suflecăm mânecile minţilor şi inimilor şi să trecem la treabă.
În fiecare săptămână, există o oră de dirigenţie, iar la clasele primare, una care poate fi convertită în ceva similar. Într-o clasă sunt cam 25 de copii. Dacă un părinte sau un nepărinte binevoitor şi păsător şi-ar lua o oră liberă într-un an şcolar şi-ar merge să le povestească elevilor despre experienţa sa profesională, ar fi un pas mic pentru omenire, dar uriaş pentru acei copii. Să le vorbească omeneşte despre cum au făcut ei alegerea de carieră, ce bucurii le-a adus asta, ce provocări, ce neajunsuri, cum e viaţa de medic, avocat, jurnalist, fochist, cofetar-patiser, poştaş, curier şi aşa mai departe. Despre lucrurile practice. Da, poate că nu vă e confortabil să vorbiţi în public, nu-i uşor să stai în faţa unei clase, dar emoţiile sunt bune, arată că ne pasă, că nu ne e indiferent ce facem, că nu suntem maşinării, ci oameni. Şi ăsta este un exemplu.
Apoi, mai e „Şcoala altfel“, o săptămână de activităţi creative care se petrec în şcoală, cu şcoala. Profesorii fac în fiecare an eforturi să găsească lucuri de făcut care să-i şi bucure pe copii, să le fie şi de folos. Chemaţi-i la voi la serviciu, arătaţi-le pe viu în ce constă munca voastră, vorbiţi cu ei, întrebaţi-i ce-şi doresc, de ce-şi doresc, lăsaţi-i să vă spună că nu ştiu încă ce vor, inspiraţi-i să găsească în ei înşişi răspunsurile. Daţi-vă şi lor.
Pentru că inspiraţia aprinde lumina, porneşte motorul, face drumul, visul, omul.
Camelia, paradoxal, deşi trăim în democraţie (şi aici ar fi de nuanţat vizavi de felul în care noi, românii, percepem şi înţelegem democraţia), societatea noastră este una bolnavă, închisă, obosită, închistată, refractară la schimbare. Duşmanii ne sînt în interior, noi ne sîntem proprii duşmani. Comunismul ne-a îndobitocit cumplit, vreme de generaţii, a lucrat diabolic la mentalul colectiv. Aici e hiba, dincolo de ororile trăite, pătimite, ştiute şi neştiute, de gulaguri şi de siberii. Nu ne-am revenit încă, handicapul (ce dramă pentru acest popor nefericit să-şi pritocească mereu complexele de inferioritate, să-şi plece capul în faţa sabiei şi să-i lipsească vîna nonconformistă) pe care îl avem este unul major. Se spune că şutul în dos e condiţia mersului înainte. Dar, de unde. Ca popor, de un sfert de veac (mă raportez doar la perioada aceasta, în care şi eu şi tu şi el şi ea am crezut în schimbare) luăm şuturi cu nemiluita, însă nu avansăm. Ba dimpotrivă, retrogradăm. Fundul ne este tăbăcit, aproape nu mai simţim durerea. Dacă ea totuşi persistă, a început să ne placă, dintr-un inexplicabil elan masochist. Pentru mulţi dintre noi au luat sfîrşit iluziile. Prea mulţi ani irosiţi, un orizont de aşteptare năruit, vise ucise, speranţe sfărîmate.Ne-am jucat (cu) timpul şi (cu) şansa şi le-am irosit. Acum, ele se răzbună. Timpul nu ne mai vrea, nu mai are răbdare cu noi, nu ne mai îngăduie. Societatea românească nu şi-a găsit încă locul în rîndul ţărilor civilizate, lucrurile, după cum bine ştii, merg anapoda. Din ce în ce mai des se conturează senzaţia că sîntem cobai într-un laborator unde eşecurile copleşesc reuşitele. Părem blestemaţi în a ne instala periodic în nenorocire. Drama ratării ne urmăreşte obsesiv, la fel şi cultul pentru nefăcut de nimic temeinic. Ne lipseşte îndrăzneala, solidaritatea, deschiderea, viziunea, ambiţia, motivaţia, scînteia, vitalismul şi luciditatea. Nu ne-am luat niciodată în serios, asta-i problema. Aşteptăm miracolul să ne vină plocon de la alţii, pară mălăiaţă, ne complacem, alunecăm frecvent în iresponsabilitate, facem o pasiune pentru capra vecinului pe care o visăm moartă în bătătură. Adoptăm postura ancestrală a păstorului care doar şade proţăpit în bîtă, fără ca măcar să cugete. La nemurirea sufletului. Serenitate şi detaşare maxime. Fluierat a pagubă şi scărpinat molcom în creştet. Cînd ni se pune pata, o colorăm hübric cu sudalme înfiorătoare, luînd sfinţii la rind, după alfabet. Altfel, sîntem un popor credincios, plin de evlavie. Doar în statistici. Cei mai frumoşi ani i-am irosit în comunism. Bănuiesc că şi tu. Societatea era cea pe care o ştim. ,,Hidra” mereu la post. Un concept abstract, un athanor al relelor. Am făcut parte din a nu ştiu cîta generaţie de sacrificiu. După ’90, între altele, am fost minţiţi că se va termina cu generaţiile de sacrificiu. Aiurea! Carne de tun! Într-o postare anterioară, spuneai lucruri admirabile despre iertători. Pe cei care ne-au furat adolescenţa nu-i voi putea ierta vreodată, oricît de altruist m-aş pretinde. Schimbarea paradigmei politice a echivalat cu primirea calului troian în cetate. Pentru noi, cei de acum, pentru generaţia noastră, zarurile au fost aruncate. Printre atîţia plebei, există o mînă de oameni excepţionali pe care această ţară nu-i (mai) merită. Exemplele ne sînt la îndemînă. Rămâne să facem ceva pentru copiii noştri, acel ceva la care faci apel. Aici şi nu aiurea. Acum şi nu mîine. Nu vrem să intre şi ei în vîrtejul generaţiilor de sacrificiu, al irosiţilor şi al rataţilor. Actualul sistem educaţional (obiect de dispută politică la vremuri electorale) e fundamental greşit, nu se poate continua cu el, cu bîlbele ministeriale anuale, cu bulversarea, cu învăţămîntul de masă şi cu scoaterea pe bandă rulantă a mediocrilor. Includem aici şi pseudodascălii. Trebuie urgent luat taurul de coarne, dat cu el de pămînt şi spus un nu răspicat irosirii de sine. În acelaşi timp, să punem accentul pe valorificarea competenţelor, să simplificăm masiv şi să descongestionăm sistemul. Pedagogul trebuie stimulat material, trebuie puternic motivat, periodic evaluat, statutul să-i fie respectat. Detestabila programă, ponositele manuale (mai nou cu Omar strecurîndu-se printre mioare), metodele educative învechite amintesc de norma heirupistă, de colhoz şi de planul cincinal făcut cu anasîna. Înlăturarea lor se impune grabnic. Fiecare copil ar trebui evaluat separat, identificate, încurajate şi cultivate aptitudinile-i, performanţa şi calitatea să suprime cantitatea, volumul de informaţii inutile. Nu putem fi străluciţi la toate materiile, în toate domeniile. Sistemul pedagogic actual se bazează, în mare parte, pe memorare mecanică şi nu pe stimularea creativităţii, a originalităţii. Altfel, reprimăm în copiii noştri sclipirile de geniu, artisticitatea, germenele mirabilului, libertatea de creaţie. Sigur, puterea modelului pe care îl propui e binevenit. În calitate de părinţi (şi nu numai) să le vorbim copiilor despre experienţa noastră de viaţă, să îi facem părtaşi la ale noastre reuşite (cite or fi fiind), să îi facem să se simtă importanţi. Dar cum să faci asta cînd cei mai mulţi dintre adulţi nu ştiu să comunice eficient, cînd iau calea bejeniei, la cules de căpşuni sau la spălat de vase prin cele străinătăţuri, iar copiii lor rămîn acasă de izbelişte? Rolul familiei? Tinerii de azi sînt produsul societăţii în care trăiesc, reprezintă oglinda propriilor noastre eşecuri. Nu sînt de blamat în totalitate. Pentru ce să se spetească cu învăţatul cînd, aceeaşi societate ingrată, nu dă doi bani pe elite, pe intelectuali? Nici meseriaşii nu mai sînt la mare căutare. Poate pe dincolo. Şi-atunci ce perspective ar avea în propria ţară, afară de cîteva mici excepţii? Înainte de a deveni altceva, cred că ar fi bine să devenim altcineva, să ne primenim pe interior, să ne studiem un pic identitatea extinsă. Şi asta nu e o metaforă. ,,Şcoala altfel” ar trebui să ne facă ,,altfel”. Însă vrem, putem?
Dacă vrem, putem. Semnat: Ana.
Sa se inceapa cu aducerea majoratului la 17 Ani,7Ani Scoala Generala,3 Ani Liceul TOATE gratuite.Apoi Scoli Pstliceale-1 An teorie,1An practica si Universitatile private si de stat TOATE.
Matama Gandi a fost 1 indian care a tinut e norm la poporu lui si care a mai zis ca nu se poate face politica fara printzip, Domnul Coposu fiind 1 drinte politicieni care mai mult k sigur k la ascultat, alminterea nu se explica. Mai mult k sigur k dnu Iliescu nu stia cea zis Gandi, doar asa se explica. Io nu mai es pafara de cand a murit dnu CVT, caci vecinii mei il regreta tare mult si nu voiu sa ma pun cu ei, caci oricum nu ma intelege, caci ei zic k a fost 1 mare patriot, fapt pe care nu pot pt. k sa neg, dar a fost asa ca nea Nicu. Dna Ana, sarumana si macrameul, stiati ca dna Petronela are o masina scumpa ? Din ce bani ? Ca dansa umbla mai mult pe drumuri. Daia zic, ca poa sa stea linistita, caci dnu CVT a nu mai….