Vorbeau la telefon, aparent calm. Ea coborâse trei etaje deja, ştiind că liniştea asta discursivă n-are cum să dureze. Ei doi nu ştiau nici cum se doarme o pace, darămite cum e ea-n picioare.
El era supărat pe ea pentru că depusese actele de divorţ. Asta după ce încercase să-i mulţumească lui orgoliul, invitându-l, timp de vreo lună, să le depună el.
Acum, el era în şoc. Aşadar, femeia nu doar vorbise serios, ba chiar se-apucase de despărţit apele. O sunase să-i spună că ei doi mai au o şansă. Ştia el asta.
Pe ea o speriase mereu cuvântul ăsta, „şansă“. Aşeza mereu un om într-o poziţie de fals ascendent asupra altui om. Îl obliga pe ăla supărat să mai roadă încă o vreme din el, timp în care trebuia să simtă că oferă ceva. Aşa era jocul: ciudat şi păgubos.
Foto: Costică Acsinte
El îi spunea că se va schimba. Ea, nedormită de vreo două luni şi slabă ca o aşchie-n dungă, încerca să-şi închipuie cum o s-arate schimbarea. Dar mai mult decât o ramă de tablou înalt, cu pânza smulsă şi călcată-n picioare barbare, tot nu vedea.
– Hai să divorţăm. S-o facem rapid şi elegant, să nu ne ridicăm poalele în faţa străinilor. Şi-om vedea după aia ce-o mai fi. În momentul ăsta, nu-mi încape nicio promisiune, iartă-mă.
– Dar eu vreau cu tine. Vreau să nu mai fii tu la volan, ci eu, să ne plimbăm cu maşina numai noi doi. Vreau să mergem şi să respirăm în afara oraşului. Să oprim, să ieşim, să ne ţinem de mână. Vreau să facem tot ce n-am făcut în anii ăştia-n care n-am ştiut cum să mă port cu tine, n-am ştiut cum să nu te pierd. Vreau să fiu lângă tine cât mai mult, să-mi dau seama când îţi vine să pleci, când începi să pleci, să te pot întoarce. Să nu mai ajungem cum suntem acum. Te iubesc şi vreau să-ţi arăt că te iubesc.
– Dacă m-ai fi iubit, m-ai fi-ntrebat şi pe mine, măcar o dată, ce vreau. Ne vedem de azi în nouăsprezece zile, la ora 8:00, la tribunal.
Nu ştiu ce-ai făcut azi, dar ai smuls nişte hălci mari din mine. Şi a rămas un cap de rechin alb.
Să-l mâncăm.
Ce vreti, dna Ana ? Io stiu ca nu vreti nica, dar intreb asa ca sa va dovedesc cat va iubi…
Dna Ana va hacuit, dra Irinuca…
E ca la abator pe blogu dumisale…
Cum adica a ramas 1 cap de rechin alb, dra Irinuca ? Cand veti avea de gand sa scrieti pe intelesu mieu ? Sarumana si umbrela !
Ce te majusculaşi, suflete?
Mă iartă, R, că nu scriu şi pe înţelesu’ tău. Dar promit să fac schimbări drastice. De mâine. Azi am obosit şi doar gânduri negre îmi trec prin cap.
Ana, am mâncat în urmă cu nişte mulţi ani o ciorbă de peşte făcută dintr-un cap de rechin şi ceva plevuşcă. Tare bună. O făcuse turcoaica mea dragă din 2Mai, Sadet. Nu am mai mâncat de atunci ciorbă de peşte mai bună.
as gusta si io ciorba aia
cre ca-i tare buna, rechin din marea neagra?
in toamna a venit o amica-turcoaica de la cta la cluj cu o tava cu baclavale, am ramas paf, mi-a lasat tava. cand mai merg la cta, o rog sa ma duca la tanti aia care-a facut baclavalele sa vaz si io mai exact si sa pun si io mana la facut, daca vrea, dc ma lasa si pe mine in bucataria ei
Da, Uc, rechinaş de Marea Neagră. Am asistat şi eu la făcut de baclavale de turcoaicele mele de la 2Mai, dar şi pe mama. Nu ştiu să-ţi spun care erau mai bune. Nu am mai mâncat de ani de zile.
Ciorba reincalzita isi schimba gustul.Daca nu te vezi imbatranind langa*cineva* , nu te irosi !