Vreau şi eu un copilaş! Nu, zău?!

Am auzit asta de două ori. De citit, recunosc, am citit-o de mai multe. De enervat, întotdeauna, fără excepţie. Prima care mi-a spus-o a fost o femeie tânără, 28 de ani, proaspăt divorţată. „Nu mai am încredere-n bărbaţi. Acum vreau să fac un copil“. Recent, mi-a fost dat să mă minunez şi mir deopotrivă, fiindcă protagonistul a fost un bărbat: „Vreau un copil“.

Amândoi m-au scos din minţi; fiecare la vremea lui. O să încerc să vă spun, în pace, de ce anume, dar garanţii nu vă pot da, scăderea mea, pentru care vă rog să-mi primiţi scuzele.

Clopoţeii egoismului, egocentrismului şi egolatriei ne sună tuturor în cap, fie că că sunt ai noştri, fie ai altora. Dacă nu ne aparţin, ne supărăm mai tare. Chestie de onestitate, nu? Dar când vine vorba despre copii proiectaţi din guri, tastaturi ori cu pixul pe coli A4, e, atunci daţi-mi voie să m-apuce… mă rog, nu chiar, suntem înainte de sărbătoare. Mărturisesc, mă gândesc de ceva vreme la acest text, dar am ales să-l scriu azi, ca să mă autopotolesc şi să nu vituperez intolerabil în preajmă de zi mare.

Hai, cuminte, că poţi măcar să-ncerci. Păi, bine, măi, gingaşilor făcători de oameni mici, voi credeţi că ăştia sunt arici de pluş? Poate vreţi o vacanţă, o clătită, o pereche de pantofi sau chiar aţă dentară, dar cum adică vreţi un copil? Am precizat că vorbim despre oameni singuri, aşa-i?

O să vă spun, scurt, cum a fost la mine. Şi cum este acum. Aveam 27 de ani şi trei de căutări în doctori fiindcă pierdusem primul copil. Nu ştiu de ce, sarcină oprită în evoluţie. Rezultatele explorărilor, foarte bune. Am cerut garanţii. Nu mi-a dat nimeni. M-au trimis cu jalba la Dumnezeu. A început să mi se facă un fel de dor de copilul meu ce avea să vină şi mi-am întrebat bărbatul, care avea aproape 24 de ani, dacă nu-i este cam devreme fiindcă mie nu mi-ar fi. A zis că nu. L-am rugat să se gândească vreo trei luni. S-a supărat. Era ferm, ce gândire gândeam eu? Eram căsătoriţi de vreo patru ani, dar mi-a trecut prin cap că omu’-i tânăr, poate vrea să mai haiducească, poate nu vrea să legene. Dreptul lui.

Am făcutără copilul. L-am crescut amândoi. Cu ajutor de la toţi cei patru părinţi, e drept, dar noi am fost crescătorii lui neîntrerupţi. A trecut vremea, ne-am desfăcut diferit de trunchi şi ne-am despărţit. Poate o să povestim cândva şi despre asta, dar azi nu-i ăsta miezul. Ne-am întors unul către altul încă trei ani după divorţ, însă nu ne suntem potrivă unul altuia şi basta. Ce atâta străduinţă pentru nicio putirinţă? Aici e loc de dat cu pietre şi de texte: „Vai, dar măcar pentru copil puteaţi trece peste neînţelegeri!“ Asta-i teorie sforăitoare şi atât. În practică, în familiile dizarmonice, copiii sunt cei care suferă cel mai mult. Dar şi despre asta vom vorbi altcândva, că m-am plictisit chiar şi eu de neintratu’-n subiect.

Foto: Costică Acsinte

Treaba stă cam aşa: niciodată nu suntem pregătiţi să fim părinţi. Oricât ne-am autotâmpi cu asta. Nu suntem nici atunci când suntem deja bunici. De-aia bunicii normali au îngăduinţa aia dulce cu nepoţii, că abia atunci îşi intră ei oarecum în mână. Dar nu şi cu propriii lor generaţi. Vârsta chiar îţi slăbeşte niţel frânele şi-ţi înmoaie cerbicia. Dar, na, suntem parte a unui cuplu, trece vremea şi ne dorim copii. Sună, întru câtva, natural. Şi este. Cum devine, până la urmă, chestiunea, habar nu avem vreodată. Însă turăm motoarele în fiecare dimineaţă. E firesc.

Dar să fii singur şi să vrei să faci copii e un act de cruzime în stare pură. Las’ că şi premeditată. Copilul are nevoie de amândoi părinţii. Iar asta, în toată viaţa lui. „Bine, dar aş fi în stare să mă descurc.“ E, nu mă zăpăci?! Cu ce te-ai descurca? Crezi că-i dai ţâţă, îl pui pe umăr, să eructeze, îl culci, îi speli, îl schimbi de scutec, îi cânţi, îl legeni, îl plimbi şi cam asta este? Nu. Nu-i nici mai mult, nici mai puţin, nici mai greu, nici mai uşor. E doar altceva.

Am devenit brusc atentă la un om, iar acum îmi este un foarte apropiat prieten, atunci când l-am întrebat dacă vrea copii. Era însurat de ceva vreme şi avea 37 de ani atunci. „Ana, nu-mi văd copiii-n ochii ei.“ Aha, respect, domnule!, nu-ţi propui să nenoroceşti pe nimeni.

Da, e posibil să eşuezi, să te desparţi, să divorţezi. E durere destulă acolo. Pentru toată lumea. Ba chiar şi prisoseşte. Poţi să te zbaţi şi cu asta, să amâni momentul, să încerci să înnozi, să speri, să faci, să… N-ai control, nu te culca pe fâlfâita asta de ureche.

Dar să vrei să faci un om pe care să-l creşti singur, de ca şi cum aşa ar fi normal, echivalează cu o crimă. Eşti un egoist feroce. Un pericol. Găseşte-ţi linişte în tine, fă-ţi rost de-un suflet de om pe potrivă, trăieşte, trăieşte şi mai trăieşte un pic şi vezi dacă ţi se pare că vă descurcaţi împreună bine-n transformări. De orice fel, că venirea unui copil e o schimbare radicală şi definitivă de viaţă. Unii nu pot şi cinste lor că recunosc. Mai dă şi tu cu talc pe piatra aia, înainte s-o arunci, că s-a udat de la strânsoare şi nu ai spor.

Mai departe, nu ştim nimic, deşi planificăm ridicol orice. Cred că, în general, nu e frumos să amputăm oameni, însă, de e posibil, să n-o facem măcar înainte de a-i naşte, asta în timp ce ne paşte-un dor nebun de leagăn. Nu e al lor, ci e al nostru, cel pierdut, dorit, durut. E tot în noi, doar că puţin în dreapta, după draperie.