Văd ochii ei verzi, părul negru şi râsul drept, fără ocolişuri. Îi simt mirosul bun, de cafea. Întotdeauna de cafea. Uneori, amestecat cu unul, la fel de proaspăt, de căpşuni. Obrazul alb şi nasul grecesc făceau din ea o frumuseţe de icoană. Vorba clară, fermă când era cazul, şi purtarea mâinilor ei o transformau în cea mai frumoasă dintre împărăţiile făpturii. Fiindcă ea nu era numai o femeie, ci un teritoriu eminamente feminin. Un uriaş imperiu într-un trup mic şi delicat, însă mereu dăruitor de dragoste adevărată.
Femeia asta avea darul iubirii. Atunci credeam că toate-l au. Toate femeile. Aşa am deschis ochii-n viaţă. Văzând asta în jurul meu. Şi fiica ei îl are. La ea e ca o mângâiere, ca o lacrimă dulce, ca o binecuvântare. De fapt, este o binecuvântare. Mama ei iubea războinic: aspru şi pur, ca o amazoană. Din cauza acestor femei, şi în ruptul capului nu vreau să spun datorită, am crezut mereu că ăsta e un dar eminamente femeiesc. Şi azi mă doare când văd că nu e nici pe departe aşa. În nici un caz nu vreau să spun că bărbaţilor le-ar lipsi, departe de mine aşa un gând, ci doar că la ele e la prima simţire, la prima adiere a fiinţei. Dar nu este la toate. Acum ştiu asta.
Stăteam în braţele împărăţiei celei mici şi fragile, asta aveam s-o aflu mai târziu, în fiecare zi, de câte ori voiam amândouă. Bărbatul ei era un alt regat: al bunătăţii nesfârşite. Un om care nu învăţase să spună „Nu“ celor de-acasă. Oamenii ăştia m-au stricat de tot. Lumea din casa lor n-avea vreo legătură cu aceea mare, din afara vieţuirii cu ei. Gustam şi din aia, dar nu mă atingea. N-avea putere. Mă întorceam mereu în braţele frumoasei mele cu ochii verzi şi mâna Rai. Şi nu trăiam, ci îngeream.
Fiica ei e un cântec de leagăn. Aceiaşi ochi şi păr de grâu, văzut pe seară. Miroase a smirnă de vreo câţiva ani. Când eram copil îi simţeam pielea cu parfum de lăcrămioare. Era aşa de tânără şi de frumoasă femeia asta! Atât de primitoare. Şi mă cuibăream. Ea nu ştie să strângă în braţe. Pentru că nu ştie să strângă. Ea te cuprinde din priviri şi te cheamă la sân. Azi, la fel ca întotdeauna. Demult, îmi cânta, mă pieptăna, mă săruta şi mă mângâia. Acum nu-mi mai cântă. Poate crede că sunt mare. Nu sunt. Doar sunt departe. Iar când ne vedem avem multe să ne spunem. Nu mai găsim loc pentru cântec. Dar o să-i spun că mi-e dor. O să mă-ntrebe doar ce cântec vreau.
Foto: Narcis Pop
Azi am vorbit cu ea. Mi-a spus aşa: „Azi-noapte n-am putut dormi gândindu-mă dacă tu poţi să respiri bine.“ Asta m-a făcut să simt din nou ce-nseamnă să veghezi. Nu trebuie să fii aproape, să pipăi. Doar să iubeşti şi veghea vine de la sine.
Aceste două femei sunt mama mea şi mama ei. Sunt un copil cu două mame. Mereu am fost. Pe una dintre ele n-o mai văd, dar ea nu a plecat nicicând de lângă mine. Îi simt aroma de cafea. Iar mama îşi revarsă încontinuu binecuvântările asupra mea şi nu numai a mea. Au gust de mană. Şi de mamă.
Sunt câteva seri de când copila mea, căreia-i spun cel mai adesea „viezure“, m-a întrebat aşa: „Mami, eu o să fiu mereu viezurele tău sau numai acum, cât sunt mică?“ I-am spus imediat că mereu va fi. M-a strâns tare şi mi-a zis: „Asta înseamnă că nu sunt un viezure temporar, ci un viezure permanent.“ Am înţeles atunci că a fi viezure e o stare. De siguranţă, de ocrotire, de dragoste, de linişte. Din când în când, poate, de fericire. Iar teama de a fi viezure temporar e de nesuportat. Şi am simţit vie până la durere legătura mea de viezure permanent cu dragele mele mame. Am plâns de dorul celei pe care n-o mai pot vedea şi n-am sunat-o pe cealaltă pentru că ea nu ştie să nu dispere dacă-şi aude copiii plângând.
Așadar, deschiseși ușile în sfârșit. Păi, să fie bal mișto, zic!
Să fie!
frumooos…dar chiar viezure? de ce nu un animal, ashea, mai dragutzel> nurca, jderutz, marmota, baribal?
Deh, viezure-i spun. Îi place, Dan.
Aşa trăinicie în cuvinte, în sentimente… e un dar de a scrie aşa. Iar bucuria nu e decât a mea, toată. Al tău darul.
Vă mulţămesc, oaminilor! Mi-aş dori să fie un loc cu miros de acasă.
E, n-are cum altfel. M-am instalat chiar foarte comod. Sîc!
Aşa şi trăbă.
Ma regasesc atât de bine in descrierea ta despre ” mamele” tale… Ah cat mi-as dori ca bunica mea sã Mai traiasca… I-as spune ca a avut dreptate cu tot ce mi-a zis si nu as inceta sã ii spun ca o iubesc si ca imi lipseste mult iubirea ei neconditionata si lipsa ei de a judeca oamenii in orice fel… Ufff sunt asa multe sentimente care ma incearca acum, nu am crezut ca o sã ajung sã iti spun asta inainte sã te vad in realitate dar iti spun sincer ca te iubesc!
Mi-eşti tare dragă, Ioana.
MI-NU-NAT!
Viaţă de copil, Doina.