Am adormit cu gândul la mare şi la soarele mult, condamnat la neiubit pentru că-i nociv, o fi pentru alţii, mie mi-e leac. Şi mirosul de nisip cu cald şi nopţi în care chiar uiţi sau îţi aminteşti, după instabilităţi. Și mi s-a făcut sete și stiu că cineva din grup merge după băutură, însoţit mereu şi de un al doilea, pe care îl convinge greu prin gesturi enervante.
M-am trezit de dimineaţă şi m-am uitat pe fereastră la toată sarea asta murdară şi vecinii aveau televizorul cu volum înalt, îmi par oameni obosiţi de neascultatul unuia pe celălalt. Am intoleranţă la începuturi, mai cu seamă la începutul de zi. În prag de somn, noaptea, legi gândurile de baloane umplute cu heliu şi le trimiţi în alte părţi. Eu îmi fac treaba mea şi dau zvonul că le eliberez, să fie de folos cui le-o vrea.
Dimineaţa, se întorc şi nu ai timp de ele între băutul cafelei şi întorsul genelor, nu ai apucat să dormi cum trebuie, chiar dacă ai ţinut capul pe pernă regulamentar şase-şapte ore. Nici primele pagini ale unei cărți nu miros la fel de bine ca cele din urmă şi, de cele mai multe ori, ce am mai bun într-o farfurie, las la final. Şi-s şi fană postludiu. (Post ce?) Pe străzi, miroase a covrigi şi a cafea la pahar, purtate în grabă şi apoi uitate undeva şi aduse aminte cu mult după prânz. Urmează interacţiuni de toate zilele, privitul colegilor prin vizor, oameni care vor să strângă cât mai multe mâini, uşi trântite în locuri unde nici măcar nu există uşi reale.
Spun cu frecvenţă crescută: „Încântată, îmi pare bine de cunoștință.“ Dar adevărul e că nu îmi pare bine, îmi pare rău că automatizez formulele de politeţe fără să le trec prin vreun filtru. Din ego pare că mi-a mai rămas doar o fâşie cât s-o port în păr şi nu-mi mai vine natural să mă dau peste cap. Adică peste capetele celorlalți. Cuprinsul capului cu palmele e leapşă involuntară. Îmi dau seama şi râd, Doamne, cât îmi place să râd, cel mai mult râd cu mine şi de mine. E seară spre noapte şi mă concentrez să reiau scenariul. Am nisip, am pălăria, valurile bârfesc între ele, nu-mi găsesc ochelarii de soare şi fără ei nu pot să mă uit atent la oameni fără să-i stânjenesc. Acum nu îmi mai e sete, mi-e foame. Şi-mi amintesc că am un covrig purtat, în geantă.
Foto: Liviu Ștef
