Mă obişnuisem cu drumul. Era scurt şi-l mai scurtam şi eu, sărind gardul. Nu-mi plăceau locurile: nici blocul, nici şcoala. Unul lângă alta. Mama mă ducea în lacrimi la şcoală în fiecare zi. Lacrimile mele. Era prea multă lume acolo, n-aveai nici colţişor, să te retragi şi tu, sau măcar un copac în clasă, să te sui când te superi. Oraşul ăsta al lor în care m-au adus cu anasâna ca să-nvăţ carte bună, nu cum ar fi fost la ţară, la bunici, mă sfârteca în fiecare dimineaţă. C-aşa ştiu oraşele, să-şi ia un mic dejun generos din oameni.
Trei luni a durat târâtul la şcoală. De ziua mea, în decembrie, eram reeducată. Înţelesesem că pentru mine nu mai este drum de-ntoarcere în următorii doisprezece ani. Nu ştiam eu cât amar de timp are să fie ăla, dar nici nu credeam că-i voi supravieţui. Apartamentul părinţilor avea două camere cu trecere, un cazan uriaş în baie, mă rog, un boiler pe care trebuia să-l aprinzi ca pe aragaz, ca să-ţi încălzească apa, un balcon mic, ce dădea-n bulevard, şi-un acvariu imens la capul patului. Că ai mei erau tineri, aveau treizeci de ani, încă mai credeau în acvarii, chiar dacă un repelent pentru ţânţari le-a zdruncinat credinţa şi ecosistemul.
Copiii de la bloc erau învăţaţi cu lumea asta. I-am zis unei fete de-o chema ca pe mine că-i inteligentă. Şi mi-a răspuns înfuriată şi-nfigându-şi ochii blonzi în nedumerirea mea: „Inteligentă eşti tu!“. M-aşezam pe una dintre cele trei bănci din curtea interioară şi aşteptam să iasă pe-afară fetele mai mari, să mai vorbesc şi eu cu cineva. N-aş putea spune că-mi era rău, dar mai străin ca atunci nu mi-a fost niciodată. Însă mă obişnuiam, iar asta e o transfuzie cu dureri lungi.
Cu învăţătoarea m-am învăţat greu şi faţă de ea am făcut şi ultima afirmaţie din viaţa mea de fiinţă nededată la diplomaţie. La prima şedinţă, unde-au venit şi părinţii, şi copiii, m-a-ntrebat, mângâindu-mă pe cozi: „Camelia, de ce nu-ţi place ţie de mine?“. M-am bucurat, mi-am amintit de anii mei de ied la bunici, când răspundeai ce-aveai în cap. M-am ridicat cu un surâs cât clasa şi-am zis: „Pentru că eşti bătrână, urâtă şi grasă.“ Dar am înţeles imediat că e mult mai bine să nu răspunzi provocărilor. Mama aproape c-a leşinat, iar uruitul care s-a auzit a semănat cu vestirea cutremurului din ’86. Femeia avea vârsta mea de acum. Îmi rămâne reper diluvian. Adevărurile n-au mai fost niciodată după-ntâmplarea asta ca înaintea ei. Uneori, nici n-au mai semănat.
Dar începusem să mă-mprietenesc binişor cu vecinii de vârsta mea. Făceam gimnastică şi le-arătam pe bara de covoare cum stau lucrurile în modalitatea profesionistă. Erau uimiţi, mă respectau ca pe Nadia, că haloul ei nu se risipise, doar eram în 1980. Aia mică de nu ştia cum devine treaba cu inteligenţa îmi povestea că prinde draci mici, jumate roşii, jumate negri, pe-nserate, în spatele blocului. Şi că-i presează-ntr-un atlas zoologic. Normal, că doar nu-ntr-un ierbar.
Vizavi de bara de covoare, era un gard din ciment zgrunţuros, făcut din semicercuri suprapuse, înalt de vreun metru şi jumătate. Acolo m-am înfipt într-o după-amiază de octombrie, când mâna fără talc mi-a alunecat pe bară-n timpul unui exerciţiu cu efect de guri căscate. Şi-a ajuns gardul până la os. M-am dus în casă şi i-am arătat mamei albul ăla prăfos ce se vedea strălucitor, ca nisipul Mării Roşii, când a ridicat Moise toiagul la ea. Mama mi-a dat cu spirt şi abia atunci am simţit eu ce e aia înfocare. A sunat-o pe-o mătuşă de-a ei, tanti Silvia, care i-a spus clar că nu mi se va-ntâmpla nimic. Şi-a avut dreptate: cicatricea nu m-a deranjat niciodată, că nici nu simt prea bine dacă mă ating acolo. E locul de pe mine fizicaliceşte mort. Pe-alelalte nu le număr, că nici nu le pot pipăi.
A doua zi, mama mi-a spus că tanti Silvia are pentru mine o surpriză, să mi se mai vindece rana. Să mă duc la ea, c-o să-mi dea un căţel. A fost cea mai frumoasă surpriză din viaţa mea, că pe restul le trăiesc ca pe ameninţări, iar asta chiar din ziua aia. M-am îmbrăcat să mă duc, stătea aproape. Mama mi-a spus că mai stau niţel, că acu’ are musafiri. Cam într-o oră să mă duc. În ora aia, am tropăit ca un mânz nărăvaş, în camera mea. O să am un căţel, o să fim doi copii în casă, o să dormim amândoi şi-o să ne pupăm. Plus că o să-mi lingă rana, ca să se vindece mai repede.
S-a făcut timpul şi m-am dus. Am urcat ca o rachetă scările celor patru etaje şi, aproape fără suflu, am apăsat pe soneria mătuşii. Mi-a deschis unchiul, fost aviator militar, un domn gomos şi sigmatic, şi m-a poftit în sufragerie. A venit şi tanti Silvia. Eu căutam din ochi căţelul, iar ea mi-a arătat fotoliul şi-a zis: „Cami, mamă, a venit mai devreme-n vizită o fostă colegă de-a mea de la şcoala de croitorie, cu băieţelul ei, cam de vârsta ta să fie el. Şi copilul a-nceput să plângă şi să se zvârcolească şi n-am avut, mamă, ce-i face, i l-am dat. Vrei dulceaţă de căpşuni?“.
M-am ridicat, am zis regulamentar, ca prin banchiză, „Săru’ mâna!“, am coborât cele mai lungi scări din viaţă, în timp ce mi se-ncolăcea inima şarpe, cu gândul la cuvântul „surpriză“. Ai mei toţi ştiu că asta mă sperie şi azi cel mai rău, orice fel de surpriză, că eu nu pot lua în calcul una benignă. N-am plâns nici când mi-a cerut mama căţelul. M-am închis în camera mea şi-au trecut treizeci şi doi de ani până când am luat în braţe un animal. O pisică. Pe Makeba. În tot timpul ăsta, se luau după mine câini care mă conduceau acasă ori voiau să intre cu mine-n vagonul metroului. Unul chiar mi-a cântat. Dar nu. Rana s-a vindecat odată cu pisica neagră pe care i-am luat-o fie-mii, nu mie. Osului i-a crescut piele peste.
cEA DEUNAZI O TANTISCRIITOARE, iLEANA vULPESCU, CA NUI CORECT SA AVEM ANIMALE, CA ACESTEA MOR inaintea stapanilor si ne face sa suferrim. Ei ia murit cainele , caere a trait 18 ani si a simtit aceeasi durere ca atuncea cand ia murit cineva drag (mama, tata, sotul Tatiana Stepa )
Raj, da’ şi tu o ai pe Miţa.
Azi 1 caine mia lins mana ca iam dat mancare. Mia multumit. Era luihnit. In timp ce manca, lam mangaiat iar si a incetat sa mai manance, a preferat mangaiatul. A si facut pipi sarmanu, sde fericire..
Vezi?
am scris poveste lunga, dar a disparut. nu inteleg de ce sageata de navigare in editarea textului te scoate din el. strange. cumva ana vrea sa transmita ca nu i place dreapta
anyway, pe scurt. sau , pe mediu. heh
soricel in camara
decis executia
neputut sa, pt ca privit in ochii animalului nesuferit
chemat una bucata copil in ajutor, cercat 2 metode de ghidat soarecu’intr un borcan cu gura larga, nereusite (evident)
scos sacul cu faina in mijlocul curtii, mai incercat alte doua manevre
rezultat catastrofal, soarecul parasit zona de siguranta (sacul ala)
dar, precum eroii din trecut, am intors situatia in favoarea noastra
prins intre 2 scanduri (el le a ales) cat sa nu fie strivit, ghidusit cu o nuia, ajuns in borcan
heroes, ce mai
hranit soarecul, pus sa se destreseze/ intremeze dupa cumplita urmarire (si chiar a prins ideea: dupa 2 ore misuna prin borcanul ala si rontaia ca ntr un palat – iar palatul = casa lui de o viata)
spre seara plimbat cu tot tam-tamul (masina, copil, femeie, om) pana la marginea localitatii
lasat in sansa lui aia buna, pe camp
fain feelingul de dupa
(daca e prea lunga, pls nu da accept la comment, sarumana, nicio suparare sub soare)
tre sa ma cenzurez singur de azi
se pare ca dona ana m-a scos din zona dubiosilor
ole
Deh, Lorena, a trecut, într-un fel. Acum sunt sclava a trei pisici.
Nu fitz trista, dra Lorena. Capu sus !
asear’ l-am strigat pe un catzel pe nume la tel, cica a lins telefonul :))), ajung io la el sa-l pup, de fapt is 2, pe amandoi ii pup
Tu chiar vrei să vin cu cânele la Bucureşti?
Sa va traiasca matzele, dna Ana ! Io pea mea am uci-so in chinuri groaznice. Tre s-ai fac de 40 da zile…
Ce rasa si cati ani are, dna Manu ?
Eu,să fi avut 11/12 ani,mama și tata nu le plăceau să fie pisică în casa noastră. Adusesem eu un motănel,dar a doua,pesemne a treia zi,dis de dimineață pe la 5 plecau la serviciu,au decis să îl ia pe motănel și l-a făcut pierdut pe străzi…
Țin minte cât am urlat,plâns zilele ce-au urmat. Am cotrobăit prin casă,am făcut un jaf de nedescris în casă…eram atăt de furioasă,încît țin minte de câte sute de ori i-am spus mamei:
te urăsc,te urăsc,te urăsc…te u-r-ă-s-c ! Mai bine ai muriii
copil fără minte ! nu am putut zâmbi ptr. luni de zile,sufeream…
pe urmă mama mi-a adus un alt motan ! Veneam zilnic de la școală și veșnic era sus cocoțat pe un pedestal la poarta curții,știa exact când sosesc și mă aștepta…și dacă mergeam în zigzag și el mergea la fel…
aici în SUA am avut un motan,Figaro la 10 ani a murit de peritonită ! Am suferit după el luni de zile dar după un an,în respect ptr. memoria lui,am adus alt pisoi pe Ricky…
Acum Ricky are și el 10 ani,iar dacă soarta face să plece el primul,cred că voi suferi cumplit…dar jur că nu voi mai adopta alt animal…să evit suferința trupească !
hmmm…
Seva, să-ți trăiască Ricky și să fie sănătos!