Nu știu cum sunteți voi, dar eu, ca mamă, am greșit de foarte multe ori, încă de când fata mea era foarte mică. Acum știu de ce, atunci habar nu aveam, eram mult prea durută ca să mai aibă pe unde să-mi intre înțelegerea. Ceva, ceva totuși simțeam, chiar dacă nu reușeam să duc simțirea și-n conștientizare și, în consecință firească, să nu repet greșelile. Simțeam că tot ce făceam aiurea venea din suferința mea, o suferință care mă atotcuprinsese și nu mă mai vedeam de ea. Și, deloc de mirare, durerea asta de om-femeie m-a făcut să greșesc ca om-mamă. Că nu se poate dezlega pe pământul mamei ce s-a legat în cerul femeii.
Sigur, odată cu înțelesurile au venit și schimbările. Asta nu-nseamnă că acum sunt vreun demiurg, sunt vie și greșesc în continuare ca om-femeie, ca mamă și ca tot ce-i mai e dat omului, tot omului, să fie. Copilul crește, se-nmulțesc și nedescurcările tale, de părinte, cu anumite situații, mai ales cu alea care apar parcă de nicăieri, din nimic, iar tu trebuie să le faci față și să-l susții și pe copilul tău să le facă față. Însă așa e datul firii vii, toți oamenii trec prin asta. Uneori ne descurcăm mai bine cu ce vine peste noi, alteori, mai prost. Esențial este să ne fim aproape și-n momentele-n care ne vine să ne spargem capetele, și-n alea-n care nu ne mai vine să ne dezbrățișăm.
Am cu fata mea de câțiva ani discuții periodice legate de greșelile pe care le-am făcut față de ea de când era mică. Le-am recunoscut, i-am cerut iertare pentru ele, am discutat și despre faptul că, deși merit să mă pedepsească, își face ei rău când mă pedepsește. A zis că așa e, c-o doare când se poartă urât și că nu-și dă seama că mă pedepsește decât după ce-o face. I-am spus că și treaba asta cu făcutul urât tot lecția mea a fost, că de la mine a-nvățat să facă asta, la mine a văzut urâtul ăsta când era mică. Am plâns de fiecare dată când am avut discuții de-astea, chiar dacă mereu îmi ziceam acum n-o să mai plângi, acum te ții tare. A plâns și fata. Tot de fiecare dată. Când îi cer iertare, mă ia-n brațe strâns și mă leagănă la pieptul ei de copil. Te iert, mamă, te iert, nu mai plânge, tu nu plângi de felul tău. Și eu am nevoie să mă ierte, și ea are nevoie să mă ierte. Iar eu mai am nevoie și să mă iert, foarte mare nevoie, vitală chiar.
Totuși, cea mai recentă discuție de felul ăsta a fost fără lacrimi. Am început-o cu amintirile noastre comune în care eu urlam la ea, în care o scuturam de umeri când o certam, am rememorat câteva momente din astea, cu detalii, iar ea mi-a spus că îi făcea foarte rău să mă vadă în stările alea. Că îi era frică pentru mine, că acum își dă seama, atunci credea că-i e frică doar pentru ea. Se temea ca nu cumva într-unul dintre momentele alea să fac implozie și să mor. Mi-a spus că totuși n-am pedepsit-o niciodată, ceea ce a fost foarte important mereu pentru ea. Dar că știe că de frica de a nu fi certată a învățat de foarte mică să ascundă, să mintă. Și ne-am amintit râzând de resturile de sandwichuri pe care le dosea după calorifer sau în spatele bibliotecii.
Dar, mami, cel mai rău n-a fost nici când urlai, nici când mă certai cu scuturături. Cel mai rău a fost când cu păpușa. Ăla e singurul moment care, când mi-l amintesc, mă doare groaznic și-mi vine să plâng. Mai știi păpușa aia pe care o iubeam eu cel mai mult? Aia blondă, cu pantaloni, bluză, pantofi, pe care-o îmbrăcam și-o dezbrăcam tot timpul. Da, o știu. Nici n-aveai trei ani atunci, mai ții tu minte păpușa aia? Păi, dacă țin minte când sugeam la sân, cum să nu țin minte păpușa? Păi, pe-atunci se și-ntâmpla, când încă sugeai. Într-o seară, eram la mine-n cameră și îmbrăcam păpușa. Și nu puteam să-i pun bluza, nu-i intra o mânecă. Te-am chemat pe tine și-ai venit. Dar erai foarte nervoasă. Ai încercat să-i pui tu mâneca, dar, din greșeală, i-ai scos mâna din umăr. Mamă, dar n-am vrut, crede-mă, pur și simplu s-a-ntâmplat. Știu, mami, am știut de-atunci. Tu n-ai vrut să-i scoți mâna din umăr, dar aveai niște gesturi foarte iuți și nervoase când încercai să-i pui mâneca, iar când a ieșit mâna din umăr pe mine m-a durut de ca și cum ar fi ieșit mâna mea din umărul meu. M-am dus în sufragerie, m-am întins pe covor și-am plâns mult. Tu nu înțelegeai de ce sufăr așa rău, că-i puseseși mâna la loc. Dar mâna aia nu mai era ca-nainte, era sensibilă, mami. Ieșea foarte repede și nu mă mai puteam juca la fel cu păpușa. A trebui s-o părăsesc, ca să rămână întreagă și mereu îmbrăcată. Iartă-mă, fetiț, n-am știut că ți-a fost așa greu atunci. Nu, nu sunt supărată pe tine, tu n-ai vrut s-o rupi, voiam doar să-ți spun ce m-a afectat pe mine cel mai rău. Cel mai rău din ce știi, mamă. Da, din ce știu. Dar tu știi că, dacă tu ești cu mâna pe mouse, eu simt rotița sub degete? Tu știi că, dacă tu ești nervoasă, eu am o stare de iritare, chiar dacă nu am un motiv al meu? La fel e când ești supărată, oricât te-ai ascunde tu. Te simt tot timpul, mamă, iar când ți-e bine, mi-e bine, când ți-e rău, mi-e rău. Știi, abia acum mă gândesc cât de greu trebuie să fie să fii mamă. Când mă enervezi, te judec, mereu te judec. Tu ești omul care mă enervează cel mai tare, mami, singurul care mă poate scoate din minți. Ce faci tu mă bucură și mă doare cel mai tare. La fel e și cu ce nu faci.
Foarte tare mi ai deschis mintile cu povestea asta, sunt flash uri pe care le am cu ai mei copii care inca sunt mici, asa i starile noastre le transferam lor, iar ei sunt cei mai tari critici ai nostri uneori dau dovada de o intelepciune care pe mine ma lasa masca!Asa i e tare greu sa fii mama!Iti multumesc!
Te sărut, te înțeleg. Dar ei nu te înțeleg și se simt vinovați, iar copiii nu pot gestiona vinovăția și îi afectează pe termen lung. Așa că eu cred că tu ai ales să schimbi macazul. Altfel n-ai fi scris. Cred în tine.
Of, cate rani sunt inca deschise si din mamicenia mea timpurie…Am gresit mult, nu i-am acordat suficienta atentie, am fost excesiv de protectoare si anxioasa, am mai si tipat cand nu mai puteam gestiona situatia, din prea multa durere cum bine ai spus. Acum la 6 ani ai fiului suntem mai bine si incerc sa repar ce se poate repara. Cred ca faci extraodinar de bine ca vorbesti cu ea despre greselile tale ca mama. E vindecator pentru ambele parti si astfel ea le poate lasa in urma si evolua firesc, fara balast. E minunat felul in care isi exprima sentimentele si sper sa reuseasca si fiul meu sa faca la fel. Multumesc ca ne scrii atat de sincer si deschis.
Mulțumesc, Carmen.
Felicitari pentru tăria pe care o ai, ascultând, înțelegând, regretând si mai ales continuând discuțiile sincere cu fiica ta. Eu ma aflu într-o situație asemănătoare, mama mea însă, nu e atât de puternica si oscilează între scurte păreri de rău si dureroase atacuri emoționale. Iar eu am atâta nevoie s-o iert, sa ma iert, s-o simt si sa putem continua … Dar nu putem schimba oamenii, si nici nu-i putem obliga sa asculte ce nu vor sa asculte. Nici măcar pe cei mai iubiți. Nu?
Nu putem, ai dreptate. Dar îi putem iubi. E dificil pentru noi acum, maturi fiind, să avem astfel de discuții cu părinții. Eu mă gândesc că i-aș putea răni, iar asta m-ar răni pe mine foarte rău. Poate e bine să ne bucurăm unii de alții, unii cu alții, nu știu.
Nu exista scoala pentru “meseria” de parinte, ne calificam “la locul de munca”. Din acest motiv, facem si greseli, dar este important sa le recunoastem si sa nu le repetam.