Trei ore cu Emil Brumaru

Sau patru. Nu le-am numărat, acum încerc să le pun cap la cap, acum, când știu că au fost singurele.

Eram la Gaudeamus, lansasem cartea unei doamne și plecasem în fugă spre standul altei edituri, de la un alt etaj. Când am ajuns, mi-am dat seama că am capul mai ușor pe stânga. Mi-am pipăit urechea și-am văzut că așa și era. Îmi cumpărasem prin septembrie niște cercei cu pietre negre ca măslinele. Dar mult mai grele. Nu-i purtasem până în ziua aia, nu-i cunoșteam. Piatra cercelului stâng evadase la un moment dat, nu știam când, nu știam unde. Așa că după ce mi-am terminat treaba, noroc că n-am avut multă, am luat drumul înapoi, cu ochii-n mocheta de la ROMEXPO, rotindu-i de la dreapta la stânga și invers, căutând măslina cea grea. Am ajuns la standul unde lansasem cartea și-am întrebat nebunește dacă a găsit cineva o bucată neagră de piatră rotunjită. Un domn a băgat mâna-n buzunar și-a scos-o, mi-a zis c-a găsit-o pe jos, în stand. Un alt domn, un cititor care se uita la cărți, s-a oferit să-mi repare cercelul, să puie piatra nesupusă la locul ei. Am fost bucuroasă, am mulțumit și-am plecat ținându-mă de lobii urechilor. Nu mi-a dat prin cap să scot cerceii, să-i apăr de drum, de mine, de ei înșiși.

Trebuia să mă-ntâlnesc cu Emil Brumaru, să mergem în emisiune la Florin Ghioca. Ne-am întâlnit la editură și-am pornit spre mașină, împreună cu domnul care o conducea. Maître Brumaru era vesel, pus pe glume. Eu eram groaznic de intimidată. Fac parte dintr-o generație care nu se trage de brăcinari cu oamenii mari, cu oamenii pe care-i admiră de sub balcon, nu se bate cu ei pe umăr. Brumaru a simțit și cred că nu i-a convenit, așa că m-a ținut în glume până la mașină, să mă despietrească. A reușit. Când ne-am urcat, mirosea a suflet de te lua amețeala. „De ce te tot verifici la urechi?“ m-a întrebat. „Te doare ceva?“ Mi-a fost rușine să mă mai țin de ele după ce m-am întâlnit cu el, îmi dădeam chiar și eu seama că trebuie să fie o imagine a nebuniei în mișcare, dar tot puneam mâna pe ele compulsiv.

I-am povestit cum am pierdut măslina grea și cum m-am întors, ca-n povestea veche, și am găsit acul în carul cu fân. A râs și mi-a recitat din versurile sale, apoi mi-a zis, citind cuprinsul cărții mele, „Pervazul lui Dumnezeu“, că titlurile prozelor sunt toate foarte bune să fie titluri de cărți. Și mi-a întins cartea, să-i scriu autograf. Am înlemnit, i-am scris ceva, cine știe ce prostie sau ce banalitate ori ce impertinență, că m-apucă pe mine și câte un curaj dement când am emoții mari, de juri că-s relaxată total, nu mai știu nimic din ce-a spus stiloul meu. Știu c-am râs tot timpul cu el și că am zis deodată, uitându-ne unul la altul: „Râdem pentru că ne-am născut triști.“ Și-am mai râs o dată, c-a crăpat un drac. „Da, dar sunt legiuni“ am zis eu. „Și noi tot legiuni“ a zâmbit Brumaru. Adevărul e că noi, ăștia cu disforie congenitală, ne recunoaștem între noi după rotocoalele mici pe care le face aerul când ne privim. Numai noi le vedem și e mai bine așa. „Să nu moară.“

Am ajuns la destinație și hai să coborâm din mașină. Eu m-am smucit, normal, cum îmi e firea, și uite cum aud sunet de piatră pe asfalt. Îmi pipăi iar urechile și zic râzând: „Maître, iar a fugit piatra, dar ailaltă de data asta. E clar, cerceii ăștia nu vor să stea cu mine.“ Brumaru, care ieșise deja din mașină, zice: „Nici vorbă! Să căutăm.“ Eu și domnul care conducea am zis: „Nu, nu, căutăm noi, stați liniștit.“ Și ne uitam primprejur. Brumaru s-a aplecat și s-a uitat sub mașină, a întins mâna și-a scos de-acolo boaba de piatră. „Acuma trebuie s-o punem și pe-asta la locul ei.“ Am urcat în anticamera platoului TV și, până să intrăm, am meșterit la cercel și l-am făcut bine. Maître Brumaru zâmbea mulțumit. „Aici poți să dai din cap cât vrei, c-o găsim repede, dacă e să cadă iar.“ Am zis că mai bine scot cerceii, să nu mă trezesc că-mi verific iar urechile în emisiune, să sperii lumea. „Cum să stai în urechile goale?“ a râs el. Și i-am lăsat.

Asta vrea să spună desenul pe care l-a făcut când mi-a scris autograful pe „Amintiri din rai“, povestea unei boabe de piatră, cu oameni cu tot.

De-acum nu cred că-i mai port, maître. Nu am curaj să caut singură, n-aș mai găsi ce-am găsit atunci. Azi pleci, Poete, să fii iarăși una cu Darul. De azi, veselia ta are să umple universul, nu doar lumea. Azi, mi-e iar aerul rotund, ca atunci. Și te-am visat. Îți mulțumim că ni te-ai dat cu totul, ardere de tot, fie-ți ofranda primită și veșnic prețuită.