Toaleta cu dragoste

E vară şi Marta. Marta conduce liniştită pe nişte drumuri proaste de la mare. S-a trezit de dimineaţă şi-a plecat să vadă nişte locuri despre care a auzit că sunt sălbatice. Şi chiar sunt. A înotat goală la şase jumate, într-o mare pustie şi parcă lunară. Acum se-ntoarce în oraş fără grabă, mai vede un şoim într-o porumbişte, îi mai taie calea un câine, aerul e încă neuscat de soare. Conduce cu geamul complet deschis.

La intrarea în oraş, vede coada de maşini şi nu-nţelege ce-a format-o. Îi ia vreo douăzeci de minute să priceapă. Circulaţia fusese închisă pe o bandă pentru un concurs de alergări. Frumos, îşi zise Marta, oamenii fac sport în oraşul ăsta de pe litoral, dau un exemplu bun. Hotărăşte să nu se enerveze. Până la urmă, unde se grăbea?

Numai că începe să simtă un fel de presiune sud-ombilicală. Din ce în ce mai serioasă. Nu mai beau apă, îşi spune ea, ca să rezist până acasă la vară-mea. Şi nu mai bea niciun strop. În schimb, dă drumul la radio, să-i distragă atenţia. Primele două cântece chiar îşi fac treaba, dar al treilea e enervant, aşa că Marta îşi duce iar atenţia la vezica trădătoare. O şi vizualizează, arăta ca un glob de piele stând să plesnească. Încearcă să-şi mute iar gândul, dar se trezeşte căutând soluţii salvatoare în dreapta şoselei. Copacii puţini şi prea tineri n-aveau cum îndeplini rolul de izbăvitori. Doamne, în ce hal am ajuns, îşi trânti Marta în oglinda retrovizoare. Tocmai eu, care mă uit urât la ăia care aruncă ambalaje de croasante şi chiştoace pe stradă. Eu caut acum să mă piş ca un câine, la copac.

Începe să transpire. Rece la început, apoi cald. I se face o sete dementă, dar numai gândul îi aduce un zvâcnet în pântece. Nu beau nimic! Mor, şi nu beau. Şi-i dau lacrimile. Aha, deci plânsul poate fi o supapă în sensul propriu. Ce mişto! Şi-o pufneşte râsul. O, nu, mai rău decât râsul într-o asemenea situaţie nu poate fi nimic. Nu râzi, nu plângi, nu bei apă, îşi zise Marta. Eşti zen. Cauţi un hotel, ieşi din şarpele de maşini şi te duci ţintă la toaletă. Dar dacă au ăia vreun bodyguard care te-ntreabă dacă locuieşti în hotel? Ete, na! Spui că da, te uiţi niţel superior şi dezaprobator şi-ţi continui drumul. Lângă orice recepţie normală la cap este o toaletă.

Vede în stânga un poliţist şi, peste el, un hotel. Îi face poliţistului semne exagerate că vrea să iasă din coloană şi să intre în parcare. Ăsta face, la rândul lui, semn celor de pe sensul lui să stea, Marta îşi face loc, traversează, trece pe lângă el şi-i mulţumeşte cu o mişcare disperată a capului, ajunge în parcare şi opreşte cam brusc. Simte că-i vine să verse. Respiră, dar nu adânc fiindcă respiraţia adâncă se propteşte direct în vezică, de două ori, transpiră abundent pe frunte şi opreşte motorul. Deschide portiera şi se dă jos din maşină cu grija omului care păşeşte pe sticlă şi-a ăluia care visează că merge pe nori.

Foto: Costică Acsinte

În faţă, scări. Multe, enorm de multe. Le urcă, aducând pasul din urmă pe aceeaşi scară, îl salută cu familiaritate pe bodyguard, în felul ăla care-l face pe om să se simtă vinovat că nu te recunoaşte, şi intră. În faţă, recepţia. Deasupra, în stânga, semnul de toaletă. Îi dau lacrimile iar, în timp ce înaintează. Din fericire, recepţionera era ocupată, aşa că n-o observă.

În faţa toaletei, Marta se opreşte, îşi trage trupul, că sufletul era la locul lui, şi intră. Acolo, semnele bine-cunoscute: femei şi bărbaţi. Niciodată în viaţa ei nu i se mai întâmplase s-o emoţioneze atât de tare cuvântul „femei“. Da, da, salvarea vine prin femei. Închide ochii, nimeni n-ar înţelege de ce, nici măcar ea, îi deschide iar, dar prin pleoapele tremurânde vederea i se-nceţoşase. La dracu’, o să leşin aici, ca proasta! Şi, cu ultimele puteri, deschide uşa şi vede vasul de toaletă. Nu se-aruncă, nu mai avea putere, ci aproape se prăbuşeşte pe el. Şi plânge încetişor în palme, în timp ce supărarea vezicii începe să se golească de motiv. Dar Marta nu se ridică. Stă şi se bucură liniştită, printre lacrimi, până simte că i-au amorţit picioarele.

Abia atunci, speriată că n-o vor mai ţine, se ridică şi, dându-şi seama cât e de ameţită, se sprijină de perete. Respiră, adânc de data asta, doar pericolul trecuse, şi deschide ochii. În faţa ei, la chiuveta cu oglindă, un bărbat foarte înalt, cu părul foarte negru şi faţa foarte albă îşi spăla calm mâinile şi-şi răcorea şi tâmplele cu apă. Marta, îngrozită, îşi acoperă faţa cu mâinile şi se scurge cu totul pe podea. Incredibil, gândi cutremurată, poţi s-ajungi să halucinezi, dacă nu găseşti unde să te pişi la timp. Asta-nseamnă că poţi să şi mori, la o adică. Deci, omul e-n stare să crape, numai să nu se facă de râs că s-a pişat pe el. Suntem pierduţi, mi-e clar.

Dar în timp ce Marta-şi deplora soarta şi, odată cu a ei, pe a întregii omeniri standardizate în materie de afecte nepăcătoase, două mâini s-au aşezat cu pace peste mâinile ei. Nu, n-a ţipat. S-a împăcat cu soarta că nepişarea îţi poate aduce pierderea minţilor. Iar când îţi pierzi minţile, e normal să vezi năluci. Şi e şi mai normal să-ţi fie groază de ele, aşa că nu poate fi ceva mai normal decât să nu ţipi.

Ceea ce însă nu fusese aprofundat nici în tratatele de psihologie pe care le citise Marta, nici în cărţile sau filmele care abordaseră acest subiect era că bietul om atacat brusc de nebunie se poate îndrăgosti de nălucă. Şi, cel mai înfricoşător, că dragostea poate să-i vină prin două rânduri de mâini: ale bolnavului şi ale nălucii. Puse unele peste altele, mâinile astea se recunoşteau, de parcă trăiseră împreună în vremea sănătăţii mintale, se linişteau unele lângă altele şi se bucurau fără să simtă nevoia de freamăt. Era un fel de foc făcut din vreascuri mici, atât de mici că încăpeau prin capilarele palmelor. Şi i se mai născu Martei un motiv de supărare: nici literatura de specialitate, nici aia de ficţiune şi în niciun caz cinematografia nu prezentaseră chestiunea în forma ei cea mai gravă: himera iubeşte nebunul. Nu, în general, lucrurile stăteau aşa: nebunul aleargă după himeră, o vede, o caută când n-o vede, o aşteaptă, o doreşte. Iar himera, invariabil, se joacă de-a prezenţa şi impresia.

Or, aici lucrurile stăteau complet diferit. Mâinile nălucii linişteau mâinile bolnavei, iar răsuflarea îi limpezea creştetul. Aşa că Marta-şi zise hai, dă-o dracului de treabă, o să mă ridic, o să trec prin spectrul ăsta şi-o să ies din hotel, ajunge tulburarea unei nepişări în viaţa unui om. Mai avem şi treabă.

Numai că exact în clipa aia mâinile îi fură date la o parte cu delicateţe de pe ochi, iar ea, ca orice om viu, deschise ochii, să-şi înfrunte închipuirea. Însă închipuirea îi zâmbi mai cald decât păţise ea vreodată şi-i zise în şoaptă: „Nu ştiu dacă eşti sufletul meu pereche, dar trupul meu pereche sigur eşti. Numai că mai diafan. Eu chiar am reuşit cândva să-mi sparg vezica. Hai.“