Timiditatea la cai

Era cult şi, câteodată, tandru. Îl chema Vifor, iar chestia asta-i punea mult prea multe probleme existenţiale de cinci-şapte ori pe zi. Vara. Iarna, doar de vreo trei. Mă-sa şi tac-su aveau aşteptări neîmplinibile de la el. Şi pentru că-ncepuseră cu pretenţiile de când era foarte mic, iar Vifor nu-i mulţumise cu frumuseţea lui copilărească, prea firavă, ai lui îl lăsaseră la bunici: Fana şi Codru.

El nu suferise decât două anotimpuri consecutive după părinţi. Erau nişte tipi egoişti care se jughineau de dimineaţa până seara pe pajişte. Într-o bună zi, şi-au luat toată lumea-n coame şi-au plecat. Umbla vorba c-au mai avut o fată, dar nici aia nu fusese-n standardele lor de frumuseţe, aşa c-o trimiseseră la bunicii paterni. Pe care Vifor nu-i cunoştea, că lu’ tac-su-i fusese prea ruşine cu el ca să-l arate părinţilor.

Problema cea mare o puneau însă naşii. Că-n vremurile naşterii lui, naşii contau enorm. Cum genitorii-l uitaseră la bătrâni, naşii, Dala şi Zenu, au simţit că e datoria lor să ia copilul palid, suplu şi visător în ocrotirea lor sufletească şi de-nvăţătură într-ale vieţii. Fana n-a prea fost de acord, zicea că Dala-i tânără, n-are copii, nu se pricepe. Iar Zenu e rocker, ceea ce pentru un cal echivalează c-o schimbare de sex. Codru însă a convins-o aşa: „Lasă, dragă, e bine ca un copil să aibă parte de compania celor tineri, ai să vezi.“ Fana a cedat. De fapt, nu-i plăcea să se certe cu bărbatu-său. Erau respectaţi de toată lumea pentru armonia din casa lor, pentru căsnicia îndelungată şi pentru faptul că erau gospodari. Iar ea ţinea mult la consideraţia comunităţii.

În fine, înţelegerea nu s-a semnat, dar ei erau făpturi de cuvânt, nu era nevoie de iscălituri. Ăsta micu’ dormea la mă-sa mare şi la tac-su mare, apoi veneau naşii cei tineri şi-l luau la un fel de şcoală de bune maniere care includea mult sport, ceva muzică, lectură deloc, educaţie pentru sănătate şi niţică geometrie în spaţiu. Dala era pasionată de astrologie şi chiromanţie, dar bărbatul ei dezavua astfel de preocupări, aşa că-l lua pe Vifor deoparte şi-i făcea astrograme zilnic, la patru după-amiaza, când Zenu dormea pe-o coastă de deal. Îi mai despica un pic şi unghiile, să vadă de se-ntorc făcătorii vreodată după el, dar copilu’ nu stătea, că durea prea rău, aşa că Dala o ţinea numa-ntr-o bănuială. Seara, îl aduceau la ăi bătrâni, să-l ţesale şi să-l puie la culcare.

Viaţa lui Vifor era mulţumitoare. Doruri n-avea când era mic, de grijă nu ducea lipsă, ba chiar ducea exces, debilitatea fizică pe care-o vedeau ăştia-n eleganţa lui de Nureiev nu s-a confirmat medical, doctoru’ conchizând că băiatul este doar romantic, ceea ce nu e o boală la cai. Trăgea de fiare cu naşi-su vreo două ore de cinci ori pe săptămână şi făcea trei ture de marginea pădurii în fiecare zi. Dar muşchii lui au rămas lungi şi prea puţin nervoşi, mai degrabă delicaţi şi discreţi. Pielea lui – dovadă de tandreţe divină. Iar ochii erau ca izvoarele alea pe care le căuta Moş Zaharia Fântânaru. Trebuia să fii niţel farmazon ca să ţi se-arate.

Fana îi făcuse, când era el foarte mic şi-ncepuse şcoala cu naşii, o boccea de cânepă pe care-i cususe şi o floare roşie, să nu se deoache. Îi punea acolo nişte iarbă de casă, o varietate care lua cu mâna durerile de pântec. Acolo-şi ascundea Vifor cărţile. Când avea vreo doi ani, Zenu-ncepuse să-l lase la antrenamentele de atletism s-alerge singur, aşa că ăsta micu’ se mai hodinea în câte-un crâng. Desfăcea bocceaua şi citea măcar zece pagini la o tură. Era secretul lui. Ăi bătrâni aveau o bibliotecă impresionantă în cămara grajdului, acolo unde ţinea Fana zacusca de nalbă-mare. Se-nvăţase să ia numai una, să le răsfire puţin locul, să nu se vadă lipsa, ţinând foarte bine minte unde fusese gaura.

Când a crescut, Vifor i-a obişnuit pe ai lui cu viaţa de cal cult şi tandru, başca ultraeducat. Nu te-ntrerupea vreodată-n mijlocul discursului, ferească Dumnezeu! Avea o răbdare de chinez bătrân şi nişte maniere de absolvent de pension elveţian. Acum, bunicii nu erau chiar mândri că nu i se vedea numele impetuos în purtări, dar se obişnuiseră, cu timpul, cu gândul că făcuseră şi ei ce-i duseseră puterile pentru nepot. Numai că nu voia nici mort să se-nsoare. Şi, ce zic eu?, nu mergeau ei cu mintea până-ntr-acolo, dar să-l fi văzut şi pe el măcar o dată cineva cu vreo fată. N-ai pomenit! Cum venea vreuna la gard, cum se-ascundea nubilu’ vreo trei zile. Intraseră la gânduri bătrânii şi-şi munceau nopţile pe marginea patului, temându-l de singurătate.

Iar Vifor nu dormea nici el. Înţelesese, când împlinise echivalentul a douăzeci de ani omeneşti, că există un fel de linişte constitutivă-n viaţă care te ţine-n aşteptare. Care eşti tu.