În Tatarland

Evgheniei şi lui Mazur, cu drag

Mă trezisem în dimineaţa aceea cu un gust amar pe cerul gurii care îmi răscolise simţurile violent. Eram acolo de luni de zile şi nu reuşisem să mă obişnuiesc nici cu budinca importată dintr-un „-stan”, la cutie, nici cu compoturile şi nici cu carnea. Bomboanele erau minunate, deşi consistenţa ciocolatei de-aici îmi era străină. Părea o chestie cauciucată, solidificată strident, în condiţii necunoscute.

Am coborât din pat şi am pornit în căutarea Gheniei. Nu era prin preajmă, în camera unde dormeam amândouă. Pe atunci, nu era nici o minune ca două femei să doarmă în aceeaşi cameră. Nici stilistic, nici fizic. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că vreo femeie ar putea să mă dorească pe mine, altă femeie. Orice gest de apropiere fizică nu trezea în mine nici o tresărire de spaimă ori vreo bănuială nelalocul ei. Aceste spaime aveam să le învăţ după ani, într-o democraţie cu fundul în sus, în care deşi se pretindea că libertatea celuilalt se termină la limita libertăţii mele, niciodată lucrurile nu stăteau astfel.

Aveam să învăţ că între comunism şi democraţie singura diferenţă este bla-bla-ul cu care oamenii se ameţesc zilnic, în primul rând pe ei înşişi, şi că pentru prăduirea semenului în democraţie nici măcar nu trebuie să-ţi mai ceri scuze. Ajunge să fii politic corect şi să te alături taberei care trebuie. De parcă în comunism nu fusese tot la fel, cu reţinerile de limbaj de rigoare.

În seara de dinainte, Ghenia, cum o alintam eu deseori, îmi spusese că va ninge. Adormisem sperând să nu mai văd draperiile de un verde smarald intens care-mi răneau ochii în combinaţie cu tapetul auriu şi cu florile de plastic mov, greoaie, care răspândeau un miros dulce şi greu. O rugasem să scoată din cameră floarea de plastic mov înfiptă în recipientul cu parfum greu. A râs.
– Măcar atât să fie într-o viaţă, kukla. Şi-aşa miroase viaţa asta ca dracu’.
Şi aşa era. Oriunde întorceai ochii, era gol, ruinat, pustiu, sărăcie sclipitoare, cenuşie şi cu miros de roşu şi de pentagramă cu ciocan în burtă. Ghenia era o femeie masivă, ca toate rusoaicele, aş fi zis eu atunci. Însă la faţa locului, rusoaicele nu sunt toate rusoaice decât prin limba pe care o împărtăşesc şi printr-o mândrie paranoidă şi paradoxală: rusoaică în „chestiuni ruseşti”, cazacă atunci când vine vorba despre moştenirea ei genetică, adevărată. O priveam deseori cu uimire de copil prost, cum ridică pe umeri saci plini-ochi, 60-70 de kilograme, sau cum bea cot la cot cu bărbaţii cvas ori vodcă. În unele puncte, locurile comune se confirmă.

Vorbea puţin Ghenia. Cel mai adesea, dulceaţa privirii ei şi blândeţea cu care punea pe masă salate inimaginabile erau nelalocul lor prin comparaţie cu tot ce însemna Ghenia peste zi. O tachinam cu: „Ghenia, nici mama nu mă răsfaţă aşa!”. Se îndrepta de şalele ei masive, pătrăţoase, senzuale doar pentru cine nu face parte din lumea asta a sclifositelor cu ţâţe de plastic. Mă privea şi râdea strident: „Mă-ta te hrăneşte cu lapte de vrabie. Aici, fetiţo, iarna te hrăneşte cu lapte de ger şi moarte.” 

Acum, n-o găseam pe Ghenia. În cele din urmă, vrând să privesc pe fereastră, mi-am dat seama că ziua e ciudată. Că peisajele dispăruseră şi totul era compact. În casă, lumina ardea. Era zi ori noapte? Nu mai ştiam. Priveam confuză, neînţelegând de ce mă simt odihnită, dacă am dormit doar o oră-două sau dacă nu cumva dormisem o zi şi o noapte. În cele din urmă, i-am găsit pe toţi ai casei robotind la topit zăpada. Am înţeles că iarna venise peste noapte şi că acoperise bojdeucile din sătuc.

Mi-am simţit interiorul amorţind de spaimă la gândul că voi muri sufocată, îngheţată. Claustrofobia mi se agăţa de gene şi mă izbea cu picioarele în nuca gâtului. Priveam paralizată cum Ghenia şi Mazur, apoi Viktor şi Mima, soţia lui mongoloidă, înfigeau cratiţe fierbinţi în zăpada care se făcuse zid peste uşă. O topeau pe sobă şi apoi o aruncau în zidul de zăpadă.
– Ce faceţi!?, aproape am ţipat fără să-mi dau seama.
Au râs. Viktor a aplaudat.
– N-ai mai văzut o iarnă siberiană. Vestea bună e că ea ajunge până aici, deşi e departe Baikal-ul.

După o zi de muncă aproape, în care ei glumeau, râdeau şi îşi aruncau zăpada din oale în capete, am auzit şi primele voci. Şi alţii făcuseră la fel, săpând drumuri în zăpada-zid, căutând suflete de om, casele vecinilor, biserica, crâşma. Nu înţelegeam nimic din cele ce mi se întâmplau în acel ianuarie cu Crăciun pe rit vechi. Mazur se ridică în tunelul săpat. Era ciudat de cald sub zăpada ce ameninţa să rupă bojdeuca. M-a privit şi a râs.
– Kukla, nu se moare aşa uşor, fii pe pace. Mai repede mori de mâna omului decât de mâna iernii.

Mazur avea mereu o armă la îndemână. Ca de altfel toţi bărbaţii din acea parte de lume. Era ceva comun să lupţi împotriva capitalismului fără să mai ţii minte că tocmai cu el trebuia să te răfuieşti. Dispăruse moda aceea şi odată cu ea şi orânduirea care punea sub control deţinerea de arme de foc. Mazur făcuse războiul ruşilor în Afganistan. Un cazac ce părea de trei ori mai înalt decât era, prin alură şi prezenţă de spirit. Şi de n-ar fi fost privirea şi brutală, şi dulce, aş fi fost tentată să râd de părul de pudel care se răzvrătea pe tot capul şi chipul său.

Avea deja către 80 de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 50. Pe palmele groase se iţeau vene ca nişte ramuri. Părea mai degrabă un copac noduros şi păros, decât un om. Se mişca sprinten şi adora caii. Îl privisem odată cum a măturat cu un pumn un gard întreg ca să ajungă mai iute la un cal care-şi prinsese un picior într-o capcană prost pusă de vreun răuvoitor. În cuhnia unde stătea singur şi n-o lăsa să intre pe Ghenia, nevastă-sa, avea înşirate pe pereţi arme de toate mărimile. Acolo am văzut prima baionetă pe care o ţin minte, şi lama ei rece, înfigându-se în tavanul de chirpici, m-a făcut să tresar, iar pe Mazur să râdă. În fiecare zi, lustruia câte o „Oksană”, cum îşi alinta el armele, şi mormăia cântece de cătănie, aşezat pe prag. Iar când şedea mi se părea a fi un uriaş. 

Mazur era spiritul bun care mă urmărea peste tot în Tatarland, cum botezasem eu micul sătuc de cazaci înfipt într-un soi de păşune alpină, la capătul lumii. În seara aceea, târziu, am ieşit la capătul satului. În faţa ochilor, mi se desfăşura însuşi Dumnezeu. Deasupra, luna plutea într-un alb îngheţat.

O noapte albastră cu stele albe, zăpadă albastră cu sclipiri violete şi argintii. Respiraţia îmi tremura în cerul gurii. Sus cer, jos cer. Undeva în punctul de joncţiune, un vârf de ac, eu. Un nimic, strivită de albastru. Anulată. Îmi simţeam lacrimi fierbinţi alunecând înăuntru, spre cerul gurii, şi făcând patinoar pe limbă. Un bob de abur într-un imens îngheţat, arcuindu-se pierdut spre un orizont care nu se termina pe linia lui, ci mult dincolo, într-un dincolo intuit, simţit, prăpastie de viaţă. Tremuram într-o respiraţie îngheţată.

Îngenuncheasem pe zăpada albastră care scârţâise gemut sub mine, fără să-mi pot desprinde ochii şi suflarea de punctul în care rămăsesem înfiptă în acel albastru cât Dumnezeu.
– Vecerniii zvoooon…, auzii o voce profundă şi tremurătoare în ceafa mea, cântând molcom o colindă din suflet de iarnă. Îmi puse pe umeri o blană grea şi rău-mirositoare. Hai înăuntru. Ţi-a îngheţat şi sufletul din lacrimi.

Mazur m-a dus aproape pe sus în casă. Eram răvăşită şi nu-mi puteam dezlipi de pe retina sufletului nimicnicia. Pierdută într-un univers imens, suflarea Cuiva adunată de pe retina Cosmosului. În casă, Ghenia cânta molcom lângă foc despre clopotele de seară pe care un suflet de copil siberian le auzise înainte să moară căutând spiritul Baikalului. Ultima lui dorinţă înainte să-şi dea suflarea de pe urmă în gura de albastru a iernii: să audă clopote de seară care să-i spună că la capătul sforii e suflet de om în pustietatea vie a gheţii eterne. Îl găsiseră strângând între degetele sale un jurnal pe care scrisese cu ultima suflare de viaţă o melodie ca sufletul lui Dumnezeu în care auzise cu ultima zvâcnire de viaţă clopote de seară albastre. Mazur şi Ghenia cântau cântecul copilului devenit colindă, Viktor şi Mima oftau uşor, împletind rugăciuni şi cruci din flori de plastic la gura sobei.

Fragment din ciclul File de jurnal în sol minor.