Tanti

O chema Cleopatra și-ar fi-mplinit azi, 1 august, poate 90 de ani, poate doi-trei peste, n-am știut niciodată câți ani are, doar că era una dintre surorile cele mari ale bunicii mele. Era frumoasă și râdea tot timpul, ceea ce o făcea și mai frumoasă. Acum, când îmi amintesc, aud râsul ăla altfel, îl înțeleg altfel, era un fel de a nu-și lăsa o durere apăsătoare să iasă afară, o-ndesa la loc râzând.

Când eram mică, venea la noi și-mi aducea cele mai frumoase cadouri. Mă lua-n brațe și-mi zicea: „Imperialisto!“ Apoi, mă pupa pe amândoi obrajii și-n creștet. Ne aducea mereu bame, bunică-mea știa să le gătească senzațional. În inima gustului meu, bamele se numesc cleopatre.

N-avea copii, nu vorbea nimeni despre asta nici cu ea, nici când nu era de față. Doar știam toți și tăceam toți. Mi-l amintesc pe soțul ei, era oarecum înfricoșător, semăna cu Don Corleone. Avea și el același râs ca al ei, dar mai de mafiot, așa. În familie, se zicea că unchiul Titi e al dracului, n-am înțeles niciodată de ce, dar mi-era nițel frică de el și mă ascundeam când îl vedeam. De obicei, sub masă. Iar unchiul Titi le zicea bunicilor: „Mă, da’ aia mică acolo trăiește, sub masă?“ Și-atunci ieșeam pe la celălalt capăt al mesei și fugeam în curte. Dar n-aveam niciun motiv, unchiul Titi nici nu mă prea băga în seamă.

În schimb, ea, Cleopatra, îmi arăta că sunt importantă. La fel ca bunică-mea. Se vedea că sunt surori, semănau teribil, și nu doar la chip. Mi-am dat seama în ultimii ani că este esențial să le arăți copiilor că sunt importanți. Îi ajută când vine câte un greu peste ei și-i clatină, îi ajută mult, că atunci ei nu-și mai dau niciun pic de importanță, dar, vezi, nu mor totuși, îi țin în viață importanțele pe care li le-au dat niște dragi ai lor, mai ales când erau copii. Oamenii nu știu asta în vria greului, poate nici n-ar fi bine să știe, e bine că au totuși niște oase de soare pe care să se ridice înapoi.

Unchiul a murit prin ’87. Tanti i-a-mpărțit hainele, cum se face. La bunicul meu au ajuns două cămeșoaie verzi, în carouri, imense, că unchiul era un bărbat masiv, bunicul meu nu le-a refuzat, că nu se face, dar nici nu le-a purtat. Le-am luat eu, mi-au plăcut mult, mai ales aia care-avea formă de frac și partea din spate era până la gambe. Taică-miu era disperat, că era vară, iar eu umblam prin oraș în cămeșoaiele alea cu mâneci lungi, în blugi și-n niște ghete stil Gregorio Rizo. Și-a dat ochii peste cap, mi-a zis că nu-s zdravănă, dar mai mult n-a făcut.

În anul următor, după ce-am terminat clasa a opta și-am luat treapta I, tanti i-a zis bunică-mii că m-ar lua la ea vreo lună, să-mi arate Bucureștii. Stătea la casă, undeva pe-o străduță prin Doamna Ghica, dar peste bulevard, nici nu știu cum îi zice cartierului. A fost prima mea vară cu tanti și ultima ei vară în casa ei, c-au demolat-o comuniștii în anul următor și i-au dat lui tanti o garsonieră la bloc, prin Vitan.

În vara aia, tanti m-a dus la Grădina Botanică, în toate parcurile din București, la muzee, mi-a arătat Ateneul, prin Centrul Vechi, am avut impresia că peste tot m-a dus. Luam dimineața tramvaiul și ne-ntorceam seara. Iar seara îmi dădea să mănânc, se mira c-o ajut cu masa, că știu să și gătesc, zicea să fiu mai atentă cu științele astea, că oamenii ar putea să profite, să nu mă mai ofer atâta cu ajutorul. N-am înțeles atunci, ci zeci de ani mai târziu, ce-a vrut să spună.

Foto: Colecția Costică Acsinte

Avea cișmea în curte, nu la stradă. Și-avea și-un fel de balansoar. Acolo ne prindea pe noi noaptea, vorbind. Mi-a povestit multe despre copilăria lor de frați și surori rămași orfani de mici, despre cum s-au ajutat unii pe alții, cum a plecat ea la București și s-a măritat cu unchiul, că era un om care părea aspru, dar nu era, avea doar hachițe, ca mai toți oamenii. Mi-a zis și că i-a fost greu în cei doi ani de suferință ai unchiului și că e mai bine că el s-a dus, altfel s-ar fi dus amândoi. A zis-o simplu, cinstit, iar eu, așa, copil cum eram, am înțeles că tanti l-a iubit și l-a îngrijit pe unchiul, dar el s-a dus și asta e. Nu plângea când vorbea despre el, doar zâmbea tot timpul și nu mai avea râsul ăla al lor.

Tanti mi-a vorbit direct, tot în vara aia, despre intimitatea dintre femei și bărbați. Nu m-a chestionat, să vadă ce știu, mi-a zis ea ce a crezut ea că ar fi bine să știu. Ea despre dragoste mi-a povestit, că e cu dus și-ntors, așa a zis, cu mult dus și cu puțin întors. Și-a pus exemple și detalii în povestea ei. Mi-a dat și cărți pe tema asta. Erau de prin anii ’30 sau ’40, nu mai sunt sigură. Noi, acasă, la ai mei, nu aveam decât una despre igienă, din anii ’70. Dar în cărțile alea mici, format de buzunar, am găsit eu niște chestii foarte interesante și le-am ținut minte. Mi-au folosit mereu. Mi-a plăcut și limbajul ăla mai pe după piersic și, cumva, romanțat, eram copil și cred că un altfel de limbaj m-ar fi speriat. Mi-a mai zis tanti că atunci când te duci la cineva în vizită și e vineri sau vreo perioadă de post, tu nu ceri mâncare de post, mănânci ce-ți dă omul, că așa e frumos, să apreciezi că omul îți deschide casa și-ți așterne masa. Postul tău ți-l ții în casa ta. Dar cât am stat la ea, am prins tot postul Sfintei Marii, cel care-ncepe astăzi, și tanti s-a-ngrijit să am mâncare de post tot timpul. M-a dus în Piața Amzei, să luăm roșii din alea galbene, că la Obor, care era mai aproape, n-am găsit. Eu nu mai văzusem niciodată roșii galbene, dar de-atunci le iubesc și le caut mereu, că-mi amintesc de ea și de vara noastră.

De ziua ei, am dansat amândouă în curte, seara, a pus o placă cu muzică de Cristian Vasile la pick-up, a deschis fereastra și s-a umplut noaptea cu muzică. Și după aia ne-am odihnit în balansoar. Ne-am ridicat numai când s-a făcut cam rece și ne-am dus în casă. „E două, mamă, nebune mai suntem, imperialisto!“

Tanti era așa cum era și nu puteai s-o judeci, era ceva care nu te lăsa, era ceea ce se numește azi un om deschis. Pur și simplu, nu te deranja nimic la ea. N-o speria nimic, n-o-ndurera nimic peste măsură. Ea ERA. N-am mai văzut un om care să știe să FIE, așa cum știa ea. Când fata mea a trecut printr-un an de otite recurente și care ne trimiteau la spital și de două ori pe lună, tanti, bătrână tare de-acum, i-a tricotat în bob de orez vreo zece bentițe de lână, late și colorate, să-i țină cald la urechi. Mama le păstrează și azi, sunt ultimele lucruri pe care le mai avem de la tanti, care s-a prăpădit acum câțiva ani, în brațele uneia dintre nepoatele ei, cea căreia îi era nașă și-i botezase și amândoi copiii.

Că tanti, care avea zece frați și toți aveau copii, ba încă unchiul Nae avea opt, a avut grijă și dragoste de toți frații și nepoții ei. Și de mine, și de toți ceilalți strănepoți ai ei. Pe unii i-a dus la doctori, la București, când aveau nevoie, câțiva au avut nevoie ani de-a rândul, pe alții i-a ținut studenți în toată perioada facultății, tuturor le-a dat bani, bani mici, din inimă, „să ai și tu un ban al tău, să-ți iei ce-ți place ție“. Dar tu de unde ai bani, tanti, să ne dai la toți? am întrebat-o. N-am mulți, am puțini, îi împart de câte-o bucurie la fiecare, că eu nu am copii, voi sunteți copiii mei. Și râdea cu râsul ăla mărunțel și mereu.

Poate ea n-a știut că a rămas în noi, în fiecare dintre noi, cei pe care i-a iubit și care au iubit-o. Am zis să v-o povestesc un pic și vouă, să-i fie de bucurie în lumea de peste trup și timp. Amin.