Stăpâne, stăpâne… da’ să fie pechinez!

Ieri după-amiază, fie-mea s-a gândit că drumul spre casă, unul de şapte minute, fără popas n-are niciun farmec. Aşa că s-a oprit dumneaei la poarta unei colege, să-şi lase fata ghiozdanul, răpusă de greutatea-nvăţăturii. Au intrat ele-n curte, stăpâna a intrat şi-n casă, a mea a rămas afară. Cei trei paznici, un maidanez alb şi doi pechinezi roşcaţi cum o vopsea de păr cumsecade nu reuşeşte să fie niciodată, s-au repezit la ea şi-au înconjurat-o. Ce ştim: maidanezul şi unul dintre posesorii de prognatism inferior lătrau cu flacără. Al treilea, insidios şi fioros cum numai un vajnic pechinez poate, a atacat mişeleşte, prin spate, gamba stângă. Haţ!

Am ajuns valvârtej acasă, să salvez copchilu’ din ghearele suferinţei. Când colo, o zgaibă, că presupusul muşcător are 19 ani şi-un singur dinte-n gură, şi ăla mai mult tocit. Dezinfectat şi medicat copil ca la carte. Între timp, am înnebunit de cap doi prieteni: Mirela, medic de urgenţă, şi Mirel, fericit consort de medic dermato-venerolog. Drept care, dacă-mi permiteţi, aş inventa o expresie perfect sinonimă cu „a fi muşcat de câine“, şi anume „a fi mirelit“, întru recunoştinţa prietenilor mei ultrarăbdători.

În noapte, eram deja la Matei Balş, de unde am plecatără după un necesar antitetanos. De dimineaţă, am încercat să obţinem actele doveditoare că-nflăcăratul e vaccinat şi „nu prezintă semne clinice de rabie“. Aş! De unde? Aşa că ne-am întors cuminţi la spital amu şi-am făcut prima injecţie din schema scurtă de vaccinare antirabică pe care ne-a recomandat-o o doctoriţă frumoasă ca lumina, cu un inel cu safir montat clasic, în mod cert o moştenire de familie. Şi nu v-am zis: şi medicii, şi asitentele de azi-noapte s-au purtat minunat şi cu Rada, şi cu noi. De altfel, trebuie să vă spun că nu am niciun exemplu negativ în toate interacţiunile mele cu sistemul medical românesc. Staţi liniştiţi, oamenii ăştia nu-mi sunt prieteni, nici n-au cum vedea ce povestim noi aici.

Foto: Costică Acsinte

Dar eu am o problemă cu stăpânii câinelui, una foarte serioasă. Întâi de toate, câinele e musai să fie vaccinat după interacţiunea dinte pe carne cu un copil preadolescent, varianta frenetică. Pericol mare pentru câine. În fond, e treaba lor, da’ să nu vie la mine să-mi spuie că de mâine al lor câine trage ciocolată pe nas, başca intravenos, toceşte tableta şi dărâmă feisbucu’. Nici că şade-n oglindă o juma’ de oră-nainte să plece la şcoală şi se schimbă de patru ori, cu suferinţă manifestă de fiecare dată. Să nu care cumva să-i aud că mi se jeluiesc de pechinezul care – dimineaţa şi seara în ochi şi-n rest la telefon, că va vorbi în medie două ore pe apel – le va spune: „Hai, dragă, bine că eşti tu perfect şi ai dreptate şi-n somn! Mă laşi?!“