Soţul mamei lui Irene

Făcea Vlad şapte ani. Petrecere cu mulţi copii, nebunie. Vlad e copilul unui bărbat şi al unei femei pe care i-am cunoscut plimbând căruţul în cartier pe când avea Rada mea vreo trei luni. M-am întâlnit cu oamenii ăştia şi am început să vorbim, cum fac plimbătorii de căruţuri ce conţin aproximativ aceeaşi generaţie de locatari. Şi-am descoperit că Rada şi Vlad sunt născuţi în aceeaşi zi. De-aia le facem aniversările separat, ca să putem merge unii la alţii. De obicei în aceeaşi zi, dar la ore diferite.

Despre mama şi tatăl lui Vlad vreau să vă spun că sunt unii dintre cei mai mişto oameni pe care i-am văzut vreodată. El e bucătar, ea, ospătăriţă. Ea e aprigă şi iute ca o tornadă, el e molcom şi cald ca alizeul de dimineaţă. Unul dintre cele mai frumoase cupluri pe care le-am întâlnit. Se vede clar cât de mult se iubesc, dar şi cât de tare se doresc oamenii ăştia. Pe mine m-au impresionat mereu. Şi-i văd foarte des. Îi admir şi-i respect pentru cum ştiu ei să fie, mai ales unul cu altul şi cu copiii, că acum mai au şi o fetiţă, iar ei ştiu asta şi se emoţionează mereu fiindcă nu uit să le-o spun de câte ori îmi vine la gură. Fără menajamente.

Era pe după-amiază, la partea lor de petrecere. Noi ne ştim reciproc invitaţii de la aniversări, că sunt aproximativ aceiaşi dintotdeauna. Mai ajustăm câte ceva de la an la an, dar nu simţitor. La ziua lui Vlad era o fetiţă drăguţă, dar nu dulce, tipul studios-precoce, oarecum în pericol de-a deveni exact ce preconizează, hm, ăsta era cuvântul preferat al bunicului meu, familia ascendentă, ba poate chiar şi aia colaterală. Mi-a plăcut totuşi felul în care privea şi cum îşi purta corpul delicat pe picioarele lungi. Am uitat să vă spun că, evident, Rada şi Vlad sunt colegi de clasă. Iar Irene, la fel, numai că ea era invitată la aniversarea lui Vlad fiind colega lui de bancă, iar Rada mea n-o prea suporta fiindu-i vajnică şi dreaptă concurentă, iar la şapte ani nu ştia copilul cum gestionezi chestiile astea fin-competiţionale. Deci să n-o fi văzut în ochi pe Irene.

Nu ştiu cum am nimerit la un loc exact cu mama şi tatăl lui Irene. Bine, şi cu părinţii sărbătoritului. Cred că de-aia, că părinţii lui Irene nu cunoşteau pe nimeni altcineva şi era firesc să stea pe lângă amfitrioni. Mama lui Irene era o femeie tânără, foarte puţin peste 30 de ani trebuie să fi avut, înaltă şi subţire, cu o frumuseţe de faţă care a făcut Dreptul. Sau Relaţii Economice Internaţionale. Impecabilă, cu fond de ten, coafură de gimnastă rusoaică, un surâs cald, însă nu prea deschis, cumva neprimitor. Chinuit o fi un cuvânt prea tare? Mi-a plăcut de ea, chiar dacă, sau poate tocmai de-aia, îmi dădea senzaţia că are nevoie de un analgezic sau poate chiar de un pic de valeriană.

Lângă mama lui Irene era un bărbat de vreo 48 de ani, grizonant şi semichel, cu o faţă rotundă şi lucioasă şi un rictus de director de marketing ajuns, printr-o lovitură a soartei şi printr-o inspiraţie profesională ivită într-o clipă de aşezare habotnică a astrelor, patron sau într-un post decizional pe deasupra managerului oarecare. Ea, tăcută şi finuţă (ăsta e cuvântul adecvat, deşi nu-l suport nici eu), el, mitocanul par excellence. El vorbea continuu. Ea, îmbrăcată corect, ca la corporaţie, tăcea tot timpul cu mult spor. El ne exceda cu poveştile despre descurcăreala lui eficientă profesional. Uite, prietena mea, care-mi stă lângă umăr când scriu, a găsit cuvântul perfect. Mulţumesc, Jasmine! Deci tipul era un suficient. Aşa zice J, aşa rămâne. Un neplăcut, îndrăznesc eu, mai de la ţară. Respingător, ca să mă urbanizez niţel.

Şi în timp ce noi îmbrăcam şi dezbrăcam copiii transpiraţi de multă alergătură, îi mai sfătuiam, întotdeauna inutil, să nu mai urle ca apucaţii, iar mama sărbătoritului a ridicat de pe podea un lanţ de aur, cu o cruce medie, ăsta, suficientu’, ne terminase nervos pe toţi cu geamantanul lui de capacităţi şi cu un râs absolut îngrozitor, iar asta o spun eu, care vorbesc tare în orice context neeclezial şi râd fără umbră de grijă de părerile cistercienilor rătăciţi în societate.

Şi, la un moment dat, apar şi nişte invitaţi întârziaţi, care vin să-şi prezinte scuzele şi cadourile la masa părinţilor. Nici pe ăştia nu-i ştiam, aşa că părinţii lui Vlad ni-i prezintă pe nou-veniţi. Când ajung la femeia subţire şi gimnastă la păr, o prezintă drept mama lui Irene, de unde mi-am dat eu seama că prietenii mei nu ştiau cum o cheamă pe tânăra frumoasă. Imediat, se ajunge la preferatul meu, iar el este prezentat drept tatăl lui Irene. Ei, bine, mitocanul-cocalar-mojic (mai sunt epitete, dar nu face sens să le epuizez, parol!) replică, râzând înfricoşător, în timp ce nevasta lui căpăta în pomeţi un ton galben-verzui: „Nu sunt tatăl lui Irene. Eu sunt soţul mamei lui Irene!“

Foto: Narcis Pop

Lumea a tăcut brusc, eu m-am ridicat şi-am ieşit la trei ţigări sudate performant şi, când m-am întors, m-am dus peste copiii care dansau Macarena, chestie la care, trebuie să recunosc, mă pricep mai bine chiar şi decât la tortul Joffre. Şi gata. Am plecat scârbiţi şi n-am mai vorbit despre asta. Apoi, la şedinţele cu părinţii, mă tot întâlneam cu bunica lui Irene şi niciodată cu oamenii pe care-i văzusem la petrecere, nici vorbă de ăla de-şi dăduse o parte din gene fetiţei roşcate. Şi am mai aflat că Irene stă cu bunicii toată săptămâna, ei fiind profesori pensionari, iar de vineri până duminică le face vizite celor pe care i-am întâlnit eu la ziua lui Vlad. Şi, lucru care m-a tulburat şi scandalizat deopotrivă, că bunicii care o cresc şi o ajută extrem de eficient la lecţii sunt părinţii soţului mamei ei. Bunica o aducea zilnic de la şcoală şi tot ea o lua fiindcă bunicul nu mai putea. Amândoi aveau pese 80 de ani. Într-o zi, vine Rada de la şcoală şi mă sună, plânsă toată: „Mami, Irene pleacă din cartier şi de la şcoală. Se mută cu părinţii ei.“ Am întrebat ce s-a întâmplat, că părea fericită cu bunicii. Bunica făcuse un accident vascular cerebral şi nu se mai putea ocupa de Irene. Şi de-aia a ajuns ea la cei tineri. Şi mi-a părut rău de Irene şi foarte, foarte rău de bunica, o doamnă cu care mă contrasem des pe la şedinţe, că ştia tare bine ce vrea.

A trecut timpul. Copiii au uitat de Irene. Eu mă oprisem, în primăvara trecută, să-mi iau nişte fructe de la o tarabă din cartier. În faţa mea era bunica lui Irene. Nu mi-a venit să cred. Am întors-o brusc şi-am îmbrăţişat-o tare, dar nu cât s-o fragilizez, că ştiam c-a fost foarte bolnavă şi m-am şi mirat că, la vârsta ei, se refăcuse atât de bine. În timp ce-o ţineam în braţe, i-am şoptit cine sunt fiindcă nu m-a recunoscut, ba chiar m-a făcut domnişoară, lucru din care am înţeles că-i slăbise destul de serios vederea. Dar mi-a recunoscut vocea imediat şi-a tresărit. Primul şi singurul lucru pe care mi l-a spus a fost că, deşi e refăcută complet, tinerii n-au încredere să i-o dea pe Irene. Şi a ajuns s-o vadă ea la sfârşit de săptămână. Astea i-au fost cuvintele: „Am ajuns eu s-o văd duminica.“ Am plecat spre birou ameţită. Şi aşa am fost toată ziua.

Săptămâna trecută, mergeam la serviciu. Pe jos, că, de când m-am lăsat de fumat, merg numai pe jos. Trec, la un moment dat, pe lângă doi bărbaţi aflaţi lângă o maşină sport, model nou, nu dăm nume. Roşie. Unul era la volan, cu portiera deschisă, celălalt, pe trotuar, vorbind tare cu şoferul. Nu aş fi remarcat scena şi nicidecum personajele, dacă vocea aceluia aflat afară nu mi s-ar fi părut de o stridenţă insuportabilă şi dacă nu m-ar fi înnebunit de neplăcere cum era îmbrăcat: tricou şi semibermude roşii, şosete albe şi pantofi Oxford. Negri. Mi s-au strepezit dinţii în timp ce l-am privit scurt în ochi, cu patimă, i-am surâs sardonic, m-am apropiat de faţa lui cam la douăzeci de centimetri – el nici n-a avut vreme să-şi ducă clasicul şi defensivul picior în spate –, am deschis ochii şi nările cât am putut de mari şi i-am zis pe-o voce de hetairă cartagineză, părând că-l trag în piept, cu totul, de plăcere fremătândă: „Soţul mamei lui Irene.“ L-am lăsat viu şi hieratic, fără rânjet pe faţă şi nici pe chelie, i-am pus arătătorul pe umărul cu tricou roşu, aşa, de ca şi cum m-aş fi şters de un lichid intempestiv, şi m-am întors spre paşii mei iniţiali, salutându-l totuşi pe nevinovatul din maşină.