Nu-l văzusem de cinci ani pe Andrei. Plecase din ţară. Ştiam că-i bine, dar mi-era dor să povestim, că nimeni n-o face ca el. Aproape că nu foloseşte substantive comune. Le converteşte-n proprii. Nu spune „câinelui“, ci „lu’ Câine“ şi nici „tractorului“, ci „lu’ Tractor“. Iar chestia asta nu te lasă fără râs niciodată.
Am stabilit că ne-ntâlnim la metrou, în Romană. Am ajuns mai devreme şi-am zis să-mi cat iar ruju’ ăla număru’ 190, care cred că nu se mai fabrică şi de-aia nu-l mai găsesc, de-am ajuns să fac ture cu degetul mic prin carcasă. De la un magazin de la coloane-l luasem, acum doi ani. M-am uitat la ceas şi-am zis să mă-ndrept spre gura de metrou. Mergeam încet. Aveam pe mine nişte şalvari turbaţi, fucsia, iminei ceroşi în picioare şi-o bluză neagră, fistichie, cu decolteu sănătos, cam o palmă, de-a mea, nu de minionă!, sub stern. Pare scandalos, da’ vă spui că atunci când ţi-a-nceput, şi aia nehotărâtă, creşterea sânilor la doişpe ani şi s-a-ncheiat ferm, într-o după-amiază, la doişpe ani jumate, poţi să ieşi şi fără bluză-n lume.
Şi, cum zisei, mergeam încet, da’ nu agale, că agale nu ştiu. Şi când aveam copilu’ mic şi-l plimbam în căruţ, o făceam ca Nigel Mansell, în vremurile-i de glorie. Şi, deodată, auz în stânga, spate, o voce graseindă: „Bună ziua! Putem vorbi puţin?“. Mă-ntorc şi, aşa cum urechea mea doctorată-n antropologie mă prevenise, dau de un tânăr domn de culoare. Ca la dooşcinci de ani, plus, minus doi, trei. Îmbrăcat casual-sport, cu un ruscac mişto pe-un umăr. Mă opresc şi-i zic: „Domnule, franceza mea a anchilozat de mult. Engleza nu mă onorează. Daţi-i, vă rog, pe româneşte.“. El râde sublim-dinţos şi mă-ntreabă dacă vreau să beau o cafea cu el. „Hait!“, îmi zic, „cum fac eu să nu jignesc omu’, când îl refuz limpede?“.
Dreptu-i că mie de-astea nu mi s-au prea-ntâmplat şi, sincer, am, în general, ezitări să resping, model lapidare, başca priviri tăioase, lumea. Sigur c-aş putea-o face foarte eficient, doar sunt colerică, dar mă gândesc mereu că poate omul n-are intenţii rele, ci e doar inadecvat. Caut să mă lămuresc înainte. Şi zic şi eu ca proasta: „Da’ de ce să bem cafele, domnule?“. În sinea mea, mă enervasem deja crunt că ăsta-mi vorbise din spate, adicătelea ce-l mânase pe el în luptă? Avusese vedere bună la pupa? „Ca să ne cunoaştem“, îmi răspunde dumnealui, făcând iar paradă de dentină neîntinată.
În răstimp, am ajuns la gura de metrou. Alăturea păşind deja. Îi spui şi io calmă: „Domnul mieu, nu sufăr să fiu abordată pe stradă.“. Mi-am zis că asta tre’ să meargă. Dacă nu, i-o bag pe-aia cu: „Tu nu vezi, micule, că io-s cam de vârsta surorii mă-tii, aia din prima şi de demulta căsătorie a mă-tii mari?“. Că asta n-are cum să nu destabilizeze. Omul privea-n ochi şi vorbea frumos: ton potolit, o română foarte bună. Dar, ce naiba!, încerca să m-agaţe pe stradă!
„Atunci“, spune el liniştit, „îmi daţi un număr de telefon“? Îi răspunz că nu, şi-mi cer scuze, da’ aştept pe cineva. În ochii lui, văd că nu mă crede. Ei, şi ce? Nu-i treaba mea ce crede dumnealui. „Repet, domnule, nu sufăr să vie cineva la mine pe stradă şi să-mi spuie că voieşte să mă cunoască.“ El îşi mutase tot centrul de greutate-n dinţi, da’ pe mine chestiile astea admirabile nu mă mişcă. Nu. Aveam cu totul altă problemă, ţâşnită pe loc din locul unde oamenii normali îşi ţin creierul: dacă bietul om crede că-l resping pentru că-i negru? Că io xenofobă n-am fost, nu sunt, n-am să fiu şi nici urmaşii urmaşilor mei, în veacul vecilor. O să v-o zic eu cândva şi pe-aia cu fie-mea la trei ani şi cu trei negri-n hypermarket.
M-a privit cinstit, şi-a deschis palmele cele roz către mine şi-a spus ca un învăţător care-i reia elevului celui mai slab din clasă o afirmaţie pentru a cincea oară: „Dacă pe stradă vă deranjează, la cafea nu veniţi şi nici număr de telefon nu-mi daţi, eu unde să vă cunosc?! Aşa trăiţi dumneavostră, doamnă, fără referinţe?“
Iote na, se poate trai si fara referinte. Io socializez numa seara, ca ziua is la extractii…
Raj, tu eşti o excepţie.
Dar ce-i aşa rău cu agăţatul pe stradă?
Ce voiai să facă omul? Dacă te-a văzut şi te-a plăcut şi te-a vrut.
Deh, Nora, ca pe covrigi.
ce chestie
ce chestie!
tuamne, n-am cuvintele acum la mine (nedormit, lucruri), da’ o sa iti pove cand or reveni ca fix chestia asta ma preocupa lately (printre altele, ca s preocupat tare, de fel)
unde i lumea aia n care te ndrepti cu zambetul spre ea si nu te trimite la toti dracii. ba dimpotriva gaseste tot zambet
mmmm
e ceva in anumiti barbati, o invitatie la frumos(precizare la recitire: nu stiu sa i zic altfel azi). de ce platesc ei pt ceilalti. unde e butonul ala de unblock (pt ca e clar blocaj in zona feminina), care sa poata fi apasat cand e cazul
chiar asa mica e lumea noastra incat sa cunoastem omi doar prin algoritmii superuzati
nik nou?
hm
gata, ca n am cuvintele, uitat, pf
revin
am scris un comment si cand am apasat , ca sa ma vezi, a disparut
sunt necajit.
Ati patit cam ca mine, dnu Ram. Io cunoscui o codana pin 85 si cand iam pus mana la buci, a disparut, dar nu inainte de ami arde o poseta peste cap. Siacuma pot vie in amintire acea trosnitura de poseta, cu cataramele aferente care miau julit mandrete de barnau…
Io daca va vad, precis ca va agat, dra Nora. Cu cataramele dela giaca cea maro din pele…
era dragut negrul?
Om ca toţi oamenii, na.
Parcă fuseşi străbunică-mea.
Om ca toţi oamenii, auzi! 
Să-nţeleg că nu plesneau ciorapii.
N-aveam, era cald rău.
m-m dus la intalnire pe la 18 ani si am ajuns mai rpd la bar. neste simpatici negri stud la stoma mi-au complimentat dantura ca nustu de ce zambeam…ei ca-mi cumpara un suc, io – nu, ei ca da, io ca nu, ba da…mi-au luat sucul si mi lau pus pe masa, fara alte-ntrebari, taman cand intra fat-frumos. am ras si i-am zis ca e de la eeeei sucul si-au zambitara. in final fiecare a stat la masa lui, punct si n-am mai vb niciodata de acel ev, ce era de zis?!
Ce să fie, irezistibilo?
Mam tuns chilug si abea acuma ma potrivesc cu dv. , dna Ana. Cami sta bine, cami sta rau, putin imi pasa , io sa ma simpt bine. Oricum, la ce moaca am, nu mai conteaza…
Vai, tre’ să fii tare frumos!
Şi eu m-am simţit bine când eram tunsă chilug.
am putea zice ca v ati simtit rajjchetata
Cam aşa.
de acest sindrom al agățatului,mai ales cel ochit de pe la spate,m-a urmărit toată viața ! Nu că aș fi mișcat din fese precum manechinele de modă,dar cred că se uitau la mine,ca apoi desigur întorsul capului ! Mereu am fost o fată durdulie,mergând cu bărbia în sus …
prin anii 65/70 erau fete care se gândeau la o relație cu un om de culoare doar să poată pleca/emigra din Romania,unele le turnau bebeluși ! Eu eram fata florilor gen Bob Dylan,Elvis Presley ori The Beatles !
Nu o fată Mumbayia…
până când odată unul m-a oprit și mi-a spus:dacă îmi faci un copil cu ochii tăi verzi,te fac regina țării mele ! Du-te domnule și te plimbă ! Trecură anii și fui taximetristă-n București…
vă dați seama,că la Politehnică,Crângași,303 erau căminele arhipline cu studenți afro-americani. A avut grijă Ceaușescu să aducă studenți din Africa,lumea a III-a la educație…noi Romînia eram considerați din lumea a II-a…deh,mai avansați și țara cu clauza cea mai favorită a Americiii !!!
Nu s-a lipit nimeni de mine ca apa de gâscă ! Peste ani,prin 90 ajung eu cu familia în America,deci să fac bani repede și ușor,mă făcui și aici șoferiță pe taxi…limuzine…
deci alți „pretendenți la așa zisă fericire a mea” ! Era un coleg,că câr că mâr…la care-i spun: uite care-i treaba:uită-te-n ochii mei când vorbesc cu tine(să fiu cât mai convingătoare) …
Am un bărbat care știu că și în vis mă adoră,un bărbat care și-ar da și viața ca să fiu cea mai fericită,cum pot eu să-l dezamăgesc,ptr.tine ? În primul rînd,n-am ce face…sunt rasistă ! Te respect dar nu-mi cere să te și iubesc ! Tu poți să înțelegi asta ???
Probabil ai o relatie ok,cu sex ok.Pai sa vie un flacau dasta la minii,care este de patrj de ani,zau de nu i-as fi platit io cafeaua si ochii ca carameaua.Numa tineretu e cu noroc,la d-astea de-al de mine n-ar opri vrun nord corean sa ma intrebe daca beai ceai de catina,pentru vezica.