Și ne dă nouă…

… Doamne, credința în om, credința din om în om. Că, uite, Doamne, noi ne uităm la cer, de disperare, și așteptăm din cer să ne vină izbăvirea. Dar nu ne mai uităm la noi, căci ne credem știuți, și nu ne mai uităm la om, căci îl vedem de prea aproape și-l credem și pe el știut.

Și omul, ce zice omul, Doamne? El ridică ochii spre tine, Doamne, și-ți cere, el privește spre tine, dar peste capul și nevoia aproapelui, Doamne. Omul se urcă pe aproapele lui, ca să fie mai aproape de tine. Și face mormane de oameni pe care calcă, zicând că așa ajunge mai repede la tine.

Și tu, Doamne, te-ai făcut trup omenesc, ca să arăți omului să-și iubească aproapele. Și te naști, Doamne, în fiecare an, te naști în inimi, să renaști inimi, cum ai făcut când ai venit la noi, să ne fie spre mângâiere și pildă de dragoste venirea ta.

Râzi de mine, Doamne, râzi cu poftă, fără sfârșit, cum îmi închipui eu, ca un om ce sunt, că râzi când zic actorii care câștigă Oscarul „Întâi, aș vrea să-i mulțumesc lui Dumnezeu“, de parcă tu ai fi în sală, îmbrăcat în frac. Dar poate că nu râzi fiindcă tu, Doamne, poți fi oriunde, oricând, oricât, în toți, în toate, în același timp, că de-aia ești Dumnezeu. Râzi și de mine acum, că-ți scriu scrisori online. Sau nu râde, Doamne, căci tu, în marea ta înțelepciune, știi că eu îi scriu omului. Da, omului, cu scânteia de dumnezeire din el, din orice om.

Tu, Doamne, ca un Dumnezeu ce ești, nu ai nevoi. Dacă ai avea, nu ai mai fi Dumnezeu. Dar noi, Doamne, noi, ca niște oameni ce suntem, avem. Dăruiește-ne, dară, Doamne, lumina cu care să-l vedem pe aproapele nostru, să vedem și nevoia lui, nu doar nevoia noastră. Tu, Doamne, ești Dumnezeul nostru, Dumnezeul părinților noștri, Dumnezeul copiilor noștri. Dă-ne nouă astăzi credința în noi și păsarea de aproapele. Mi-a venit să te rog să iei din credința omului în tine, că poți, și să-i dai omului credința în om. Dar mi-am dat seama că omul care nu crede în om nu crede în Dumnezeu, doar crede c-ar crede. Așa că n-ai ce lua de la tine, că nici tu nu ai.

Numai că, Doamne, ca un Dumnezeu ce ești, tu nu ai trebuințe, însă noi avem. Și trebuința noastră cea mai mare e păsarea de om. Vezi bine, căci cine vede mai bine ca tine?, că n-am zis dragoste, ar fi prea mult acum, mă gândeam s-o luăm ușurel. Dăruiește-ne, Doamne, cerurile din față, cerurile de lângă noi, cerul de-aproape, ca să ajungem să vedem cândva, mai încolo, vreodată, cerul de deasupra.

Arată-ne, Doamne, pentru asta, cerul din noi, ca să știm că suntem și cer, căci pământ știm că suntem și uite cum nu mai vedem și nu mai știm decât pământ. Învață-ne să ne luminăm cerul de dinăuntru, dar fără să facem foc, Doamne. Învață-ne să ne înțelegem, ca să putem înțelege, învață-ne să ne prețuim, ca să ne pese și de ceilalți, învață-ne să ne iubim un pic, ca să putem iubi un vârf de picătură. Deschide-ne inimile, Doamne, ca să ne inimim, nu doar mințile, căci uite cum ne mințim.

Sărac ești, Doamne, și înainte de Crăciun, aproape la fel de sărac ca noi. Sărac ești, Doamne, de credința omului, și te pregătești să te naști iarăși pentru om. Din dragoste de om. Săraci suntem și noi, Doamne, și tot de credința omului, și te așteptăm să te naști, cu nădejdea noastră mică, firavă, abia pâlpâind, pentru că ne-am pierdut unii de alții și-am rătăcit și drumul nădejdii. Dar tu, Doamne, poți să trăiești fără credința omului, că tu atotputernic ești, în veșnicia ta. Noi însă nu putem.

Dă-ne, Doamne, azi, pe noi unii altora. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.