Săru’ mâna, nea Florică!

Patru copii avea Anicuţa, adică are, că era femeie tânără când eram eu copil. Tânără şi văduvă. Nu mai ştiu cum îi chema pe ceilalţi, mai mari, mi-l aduc aminte numai pe ăla micu’, pe Niculaie. Mergea adunat tot între umeri, cu mâini albe şi ochi negri, cu gura mereu întredeschisă într-un început de râs. Aşa te-ntâlnea Niculaie. Deschidea el râsul ăla până peste gingii dacă vedea că te opreşti să-ţi povestească de mă-sa, de frate-su din armată şi de zărghitele alea două de surori mai mari. Parcă pe una o chema Gela, dar nu sunt sigură. Anicuţa era o femeie de vreo patruzeci de ani, poate mai puţin, dar nu mult mai puţin, puţină la trup şi la răutate. Creştea greu copiii şi abia aştepta ca ăla mare să intre-n vreo pâine, oricum ar fi fost ea. Altfel, ea lucra la dispensar. Era femeie de serviciu şi secretara tuturor. Nu cred să fi ştiut ea carte, însă nici multă lume cu vraf de pagini pe dinăuntru nu ştiu eu care să-i semene Anicuţii. Unde-o vedeai, acolo se potrivea. Oriunde. Niciodată nu supăra aerul nimănui şi rămâne, pentru mine, întruchiparea discreţiei celei mai elegante. Îţi făcea plăcere s-o vezi şi-ţi părea rău când pleca, chiar dacă te mai întâlneai cu ea de zece ori până seara. Pur şi simplu, femeia asta nu-ţi ajungea.

Câţi copii botezase bunicul meu n-am ştiut niciodată. Oricum, foarte mulţi. Bunînţeles, toţi îl strigau naşule. Iar el chiar le era. Avea formele lui de manifestare a acestui statut pe care l-a onorat până la sfârşit, forme pe care nu le-am mai văzut vreodată la altcineva. Ajunsese el naş de meserie pentru că nu întotdeauna oamenii se înghesuie să-i ţină-n braţe pe copiii mai amărâţi. Asta devenise, în locul ăla al naşterii noastre, a mea şi a bunicilor mei, menirea lui. Nimeni nu mai trebuia să-şi facă griji. Nea Florică îi boteza pe toţi. Şi-apoi îi ţinea-n braţe, în mai multe feluri, până erau mari. Poate de-aia nu se grăbeau ei să crească, nu ştiu, abia acum mă gândesc eu la asta. Dar cred că aşa trebuie să fie pentru că nici noi nu ne-am grăbit, şi asta tot din cauza lui, că ne iubea de nu ne venea să ne mai facem mari. De fapt, nici nu ne-am făcut.

Era tot aprilie şi tot pe lângă Paşte, ca şi acum. Bunicul meu stătea la soare, în faţa casei. Avea un scăunel cu spătar, citea ziarul şi, când dădea paginile mari şi moi, foşnitoare, mai arunca uneori câte o privire străzii. Şi aşa l-a văzut pe Niculaie. Se ducea la mă-sa, la dispensar, s-o ajute să dea pomii din curte cu var şi să adune din tufişurile mari de tuia ouăle de raţe leşeşti care îşi luaseră lumile-n cap şi nu-şi mai ştiau locaşurile. Dar cred că Anicuţa îl punea să stea şi lângă seringile puse la fiert, mă rog, la sterilizat, că asta era tot treaba ei. Şi i s-a părut bunicului meu că băieţelul e cam subţire îmbrăcat şi că pantalonii îi erau prea scurţi. L-a chemat, copilul a traversat, i-a zis frumos Săru’ mâna!, cum le ziceam noi toţi celor mult mai mari decât noi, s-a lipit de el şi l-a strâns. Niculaie ştia să iubească simplu şi direct, ca şi naşul lui. Îi luase bunicul meu nişte haine cu vreo săptămână înainte, cum le luase şi celorlalţi, dar nu şi pantofi, iar acum, că-i văzuse pantalonii de tergal deasupra gleznelor subţiri şi goale, şi-a dat seama că n-are băiatul pantofi de Paşte.

L-a luat pe Niculaie de mână şi s-au dus întâi la Marta, că-i trebuiau şi câteva caiete şi-un stilou, că i-l călcase în picioare, într-o fugă, soră-sa mai mare, apoi la Ioana, că parcă se făcea să mai aibă încă o pereche de pantaloni, şi apoi la Tanţa, la încălţăminte. Da, la ţară, aşa li se spune departamentelor din magazine, pe numele vânzătoarelor, mai ales că pe vremea aia acolo începeai să lucrezi şi tot de-acolo ieşeai şi la pensie. Şi-a vrut Niculaie pantofi negri, de lac, cu şireturi rotunde, nu late. I-a probat, i-a pipăit, i-a mirosit şi i-a pupat pe bombeuri. Apoi a luat cutia, punga de un leu, cu stiloul şi caietele, a sărit în braţele naşului, l-a pupat şi pe el cu zgomot şi-a plecat s-o bucure şi pe mă-sa.

Pe urmă a venit Vinerea Mare, o zi ca mâine. Mie-mi tricotase bunica un costum alb, de lânică, să ştiţi că lânica nu e deloc diminutiv, ci o varietate de fir, dar pantofi pe măsură nu mi-au găsit, că se luaseră cu treburile şi s-au trezit cam târziu. Iar să-mi cumpere mie de încălţat a fost mereu o provocare pentru toată lumea. Aşa că am găsit până la urmă nişte adidaşi care nu se prea potriveau la costum, dar când am luat în mână florile de merişor, nu s-a mai uitat nimeni la picioare. Nici măcar eu. Am ieşit pe uşă, cam nerăbdătoare, şi-i aşteptam pe bunicul meu şi pe străbunică-mea, Vasilikia, mama lui. Să mergem să trecem pe sub masă.

Şi cum stăteam eu în stradă, văd peste drum un copil care mergea cam împiedicat. Şi el avea flori, ca şi mine, dar se oprea din metru în metru, îşi făcea degetele troică, scuipa pe ele cu nădejde, se apleca mult, sufla tare întâi, şi pe gură, şi pe nas, ca balaurii, şi apoi îşi ştergea pantofii. N-avea cum să înainteze, că era vânt afară, iar praful făcea ravagii pe pantofii negri, de lac. Bunicul l-a văzut, a început să râdă, iar Niculaie i-a zis oftând: Vezi, bre, nea Florică, naşule, dacă mi-a trebuit pantofi dă Paşte? Acu’ tre’ să am grijă dă iei, să nu li să ia oglinda.