Samsara cu apă, muzică și cerneală

„Fiecare dintre noi are pe cineva care-l poate vâna în orice clipă pentru a-i lua scalpul, de aceea trebuie să ne ferim de oamenii fără chip, de vânătorii de oameni și de recompensele lor; nu trebuie să fugi niciodată, trebuie doar să accepți că ești vânat și nu este exclus ca vânătorul să fii chiar tu, iar atunci singurul lucru care îți rămâne de făcut este să iubești până la capăt, chiar dacă nu există un capăt.“ 

Am ajuns repede la fragmentul ăsta, e la pagina 24, însă intrasem deja în muzica acestei cărți și începusem să dansez ca dervișii. Da, știu, nu v-am zis despre ce carte vă vorbesc, o fac acum: se numește „ICS FuckTotum“, îl are drept autor pe Alexandru Tiepac și a apărut la Editura Tracus Arte de curând.

Dacă, să zicem, m-aș apuca să vă spun câte proze are și ce „teme abordează“, am râde și unii, și alții. Deci, veți afla câte sunt doar citind-o și tot atunci veți vedea cum se leagă și cum se dezleagă una de alta. Tiepac scrie cum picta Jackson Pollock, marele gestualist, în fine, inventatorul acestui curent în pictură. Ai sentimentul că are o mare găleată în care cu greu încap un creier și-o inimă, adică încap, dar înghesuite rău și debordând periculos, mai să se piardă pe drum, iar organele astea două pulsează nebunește și s-ar arunca și fiecare, și unul pe alta ori alta pe unul din găleată fix când nu te-aștepți. Inimășicreiercurgândcaapa.

Sigur că textul e foarte elaborat, însă autorul a vrut să pară dicteu automat. Tiepac, pe mine nu m-ai păcălit, deși tehnica ta e senzațională, te felicit. Ce mi-ai făcut însă de la primele rânduri a fost că m-ai dus în muzica ta, a cărții tale, aia din cuvinte și, mai ales, aia din spatele cuvintelor și din coastele și din dinții cuvintelor, din șalele lor, din gleznele și tălpile lor, din urechile cuvintelor și din găvanele ochilor lor de cuvinte.

Nici nu mai știu cum am început să dansez când citeam, știu doar că m-am enervat fiindcă eram singură acasă și n-am avut cui să spun ce carte bună citesc. Am vrut să scriu „mișto“ și vă rog să luați în considerare acest adjectiv. Mulțumesc. Normal, am intrat pe feisbuc și-am pus un citat din carte, exact ăsta de la începutul textului. Am ieșit imediat și-am continuat să citesc. Și-am dat peste asta: „declinul înțelepciunii prin absolutizare“. Atunci am început să nu mai aud nimic din restul meu, am rămas să ascult muzica acestei cărți și s-o dansez în felul meu, că atât autorul, cât și naratorul te lasă, cititorule, să dansezi de capul tău. E posibil ca nici muzica să nu fie tot aia pe care-am auzit-o eu, dar e și mai bine, o să fie muzica ta.

Și m-am învârtit ca dervișii până la capătul cărții, dar, tot ca ei, n-am amețit, adică nu mi-a fost frică și nici n-am vrut să mă opresc. N-am simțit nevoia să ies din această samsara, n-am vrut să mă-ntorc nici la ce știu, nici la cine sunt. Tiepac, să scrii, omule, ești foarte bun, pentru mine, ești o revelație.