… că mă gândeam să îmi dresez o râmă, că s-au făcut mari, cât balaurii. A fost de ca şi cum aş fi-ncercat să-mi fac loc în timp ori să tai frunză la îngeri. Dar şi să-mi dau leac de frică, precum Vodă Lăpuşneanu. Mereu am vrut să sap. Visam cazmale mici şi sape rotunjite, pe măsură. Ei se temeau c-o să mă tai. Bine că mă lăsau totuşi să mă uit.
Taie Lemne avea trei fete şi-o nevastă, Aurica. Era cizmar, mandatar sub comunişti, şi gornist la morţi, că nu duceai omu’ pe ultimul drum fără un repertoriu. Cânta leneş, plat, cu vigoare numai la răspântii. Primul om blazat pe care l-am văzut. Un tip ciudat, taciturn, nemulţumit, cârpea prost, cosea prea creativ. Nu-i plăcea nimic, nu-l plăcea nimeni. Toţi aveau nevoie de el, aşa c-a fost şi primul om cu-n tip de libertate manifestă complet aparte.
Nu voia el să muncească deloc acasă. Pentru asta, erau cele patru femei. N-aveau decât o bucată de curte, dar o despărţeau primăvara în dreptunghiuri pentru zarzavat. Săpau şi râdeau, până venea el. Apoi, doar săpau. Mă uitam şi eu la ele, printre uluci, că erau vesele şi mi se păreau verzi. Nu era niciuna frumoasă, că n-aveau cu cine semăna, dar fierbeau de viaţă şi, când au dat în clocot, au şi fugit.
M-au chemat într-o zi, să le văd cum sapă. Mi-au dat o bucată de lemn pe care să stau, să nu răcesc. Înfigeau cazmalele în pământul moale şi-şi potriveau basmalele, să nu le certe mă-sa că tre’ să fiarbă iarăşi apă, de spălat. Fetele lu’ Taie Lemne sunt, cred, pentru mine, un fel de tinereţe strânsă-n trei smicele, că n-am mai văzut de-atunci vreo fată reavănă şi mirosind a vânt.
Foto: Andrei Cartas
Aveam niţel peste trei ani şi le priveam ca un căţel privilegiat. Şi, la un moment dat, ceva, ceva au observat şi ele, dar n-am habar cum şi-au tradus. Cert e că aia mare, Flori, a luat pământ pe luciul cel tăios, l-a dus spre piept, l-a cercetat şi-apoi a smuls ceva din el, privind spre mine. A aruncat şi-a hohotit, iar eu am apucat numai să simt că-i rece, moale, viu. Şi m-am pierdut cu totul în răzor. Era o biată râmă, vineţie, pe care-au îndesat-o scurt la loc, dar asta numai după ce-au aruncat pe mine apă rece şi-au chiuit.
Până atunci, nu-mi era mie deloc frică de râme. Nici nu le căutam, dar nici nu mă feream. Adunam, ce e drept, mormoloci din bălţile mici, de după ploi. Îi număram, mai împărţeam din ei, le monitorizam şi creşterea. Cu ele nu aveam nimic. Vecinătăţi trecătoare. Dar ziua aia a fost începutul unei despărţiri nemeritate, deşi complet justificate, între noi. Îmi caut vindecări de-atunci, chiar dacă ele nu se dau din calea mea şi, sincer, cred că nici nu le prea pasă. De fetele alea nu mai ştiu nimic.
Taie Lemne asta era ca Budau din copilaria mea. Era ca un robot. Morocanos, taciturn, zilnic mergea pe aceeasi carare si se pisha pe acelasi gard, la aceeasi ora, milimetric in acelasi loc. Stapanul gardului a adus un caine rau de la gineri-su si la muscat pe Budau de rushine , cand se pisha. A murit din cauza hemoragiei , in aceeasi zi.
Fetele alea or fi babe acuma, dna Ana ?
Sunt cu peste zece ani mai mari decât mine, Raj. Cam ca tine. Babe să fie?
Si eu cautam moromoloci la garla. Odata, invatatoarea mi-a zis sa nu mai beau atata apa, ca o sa fac broaste. I-am replicat ca, mai intai mormoloci. A ras binedispusa. Mereu ceream voie sa fac pipi, sa beau apa. Invers.
vai, domnu Raj, am râs si mi-a picat râsu-n sân. Saracul om!