Kubilai Schwartz aștepta adăpostit într-o veche stație de autobuz, pe o stradă lăturalnică a Bucureștiului. Ploua torențial. În mâna dreaptă ținea o sacoșă de rafie, din care se ivise capul unei pisici lățoase. Se rezemase de unul dintre pereții murdari ai gheretei din plastic și privea în gol. Era seară, târziu. Întunericul se așternea peste orașul umed, însă fulgerele îi luminau, din când în când, chipul absent.
A așteptat așa vreo jumătate de ceas, doar de când l-am observat eu pentru prima oară în seara aceea de început de vară și nu știu cât a stat rezemat în gheretă înainte să-l văd și să exclam: „hei, uite-l pe Kubilai Schwartz, omul ăsta vrea să-și vândă pisica!”.
Ploaia parcă se mai potolise, iar fulgerele erau tot mai rare, când de gheretă s-a apropiat un domn îmbrăcat lejer, cu o jachetă impermeabilă cu glugă și cu niște ghete prin care, probabil, apa nu reușea să pătrundă, căci nu ocolea nicio baltă și nu căuta adăpost. S-a oprit în fața lui Schwartz și l-a întrebat, „tu ești Kubilai?”, Schwartz și-a rechemat în orbite privirile pierdute-n zări și a răspuns „mhm”, „am venit să iau pisica”.
Vânzătorul de pisică a ridicat plasa, iar pisica l-a privit pe cumpărător cu ochii mari, fără să zâmbească.
„Rămâne prețul pe care l-am stabilit la telefon?”, „da”, a răspuns Kubilai, iar cumpărătorul a scos portofelul, a numărat suma cerută (părea o sumă mai degrabă simbolică, căci n-a numărat decât două bancnote de 100 și alte câteva de 10, deci mai puțin de 300 de lei, cât o masă copioasă pentru două persoane în Centrul Vechi), i-a oferit banii vânzătorului cu nume ciudat, a luat geanta cu pisică, i-a băgat capul înăuntru, a tras fermoarul și a plecat, la fel de nepăsător la ploaie, la tunete și la fulgere, la mașini care stropesc pietonii. Tocmai devenise posesorul unei mechilițe.
Chiar, ce nume ciudat are Kubilai Schwartz! Nume de han mongol și de cârnat german, dar nu vreau să anticipez nimic, eu vreau să-l urmăresc îndeaproape să văd ce face, căci omul are planuri mari, și-a făcut el niște calcule, știe ce are de făcut, a pus ținta pe situație și stă cu degetul pe trăgaci, îi trebuie doar un moment prielnic, care să-l avantajeze, căci factorul declanșator este el însuși, vă zic. Îl urmăresc de ceva vreme.
Kubilai s-a îndreptat spre casă, aflată la câteva străzi distanță de locul întâlnirii cu proaspătul proprietar de pisică grecească cu burtici. Impropriu spus „casă”, dacă mă gândesc la garsoniera aia mică, amărâtă, de la etajul 2 dintr-un bloc vechi, mobilată cu strictul necesar, mă rog, ce are omul nevoie cu adevărat între patru pereți și un acoperiș, adică un frigider, un aragaz, un pat, o masă și-un dulap. Nici televizor n-avea, iar dulapul era gol. De fapt, întreaga garsonieră părea să fi fost golită ca pentru o mutare, iar toate lucrurile lui Kubilai se aflau într-un troler mic. Un deodorant, un parfum, un aparat de ras, două-trei tricouri, o pereche de pantaloni de rezervă, chiloți și șosete. Un nomad, acest Kubilai.
S-a întins pe pat, îmbrăcat cu hainele ude, și a ațipit. Alarma telefonului a sunat după un sfert de oră. S-a ridicat din pat, a luat valiza, a ieșit din garsonieră, a încuiat ușa, iar la parter a împins cheia prin crăpătura unei cutii poștale.
A pășit, pe străduțe, spre ghereta unde vânduse pisica și a așteptat autobuzul către autogara Obor. Ajuns acolo, s-a uitat la ceasul de la încheietura mâinii stângi. Mai avea 45 de minute până să plece autobuzul către Chișinău, așa că avea timp de o cafea proastă la bufetul gol al autogării.
Sorbea, fără vreo plăcere anume, cafeaua fără zaț, pe un scaun din plastic, la o masă din plastic, când a auzit telefonul sunând în buzunarul de la piept. L-a scos tacticos cu mâna dreaptă din buzunarul stâng și l-a dus la ureche. Era Ambasadorul, care l-a întrebat de Revoluție. Situația din Chișinău arăta cum nu se putea mai tulbure, iar Vestul își arunca în luptă cei mai competenți oameni din zonă, așa proceda și Estul, nimeni n-are timp de somn când trâmbița sună, iar toboșarul răpăie la tobă în fruntea regimentului, în ropot de bocanci, singura problemă cu omul ăsta din autogara Obor era numele lui, deși habar n-avem dacă așa se numea în buletin sau dacă nu cumva avem de-a face cu o poreclă bizară. Eu așa am aflat-o, așa v-o transmit și vouă, să nu ziceți că nu v-am spus, căci mâine-poimâine aflați că se numea, de fapt, Gigi Șpaclu sau Ion Ionescu și mă acuzați de înaltă trădare de relatare.
Nu știm ce a vorbit Kubilai la telefon cu Ambasadorul, căci n-am reușit să mă apropii suficient de mult de urechea lui Schwartz pentru a afla ce indicații primea de la partenerul său de dialog, însă eroul nostru a răspuns doar cu „da”, „nu”, „mhm”, „evident”, „în niciun caz”, „sigur, la locul stabilit, mâine, pe zi” „deci la 12.30”, „da, știu, voi fi acolo, totul depinde de asta”, „n-am clacat niciodată în cei 12 ani de când… înțelegeți”, „să trăiți, da, vorbim”.
Deci Kubilai avea ceva important de făcut mâine, la 12:30. Nu știm ce, poate că trebuia să livreze ceva sau să aștepte altceva, poate că urma să se întâlnească cu cineva, poate că trebuia să… ucidă? el știa, el și Ambasadorul și, cu siguranță, alte câteva persoane, căci personaje nu le putem numi, din moment ce noi nu le cunoaștem și nu fac parte din povestirea noastră, eu în două locuri în același timp n-am cum să mă aflu.
A încheiat convorbirea, a scos cartela din telefon, a rupt-o cu dinții, a aruncat-o la coșul de gunoi de lângă masa la care stătea și a băgat, în telefon, o altă cartelă. Kubilai tocmai își schimbase numărul de telefon.
Cu 5 minute înainte de plecarea autocarului către destinația sa matinală, Kubilai Schwartz s-a ridicat de la masă, a pășit spre mașina pe care scria Chișinău, a plătit șoferului biletul de călătorie, „ceva de declarat?”, l-a întrebat acesta, „absolut nimic”, „trolerul se pune la bagaje”, „încape sus, înăuntru, dacă nu vă supărați, n-are sens să-l ducem jos”, și s-a așezat pe un loc la geam, ceva mai în spate.
La ora 6:30, Kubilai Schwartz era în Chișinău.
A chemat un taxi și i-a spus șoferului, „du-mă la Ghidighici, te rog”, „io vă duc, da’ îi în afara orașului”, „plătesc bine”, „dațî-mi amuia banîi ș-om mierji”. Kubilai și-a scos portofelul din buzunarul interior al jachetei subțiri, de vară, a numărat o sumă frumușică de bani și i-a oferit-o șoferului, care i-a luat, i-a numărat, a zâmbit precum cel mai bun prieten din copilărie al lui Kubilai, dacă ăsta o fi avut vreun alt prieten, în toată existența lui, în afară de pisica aia lățoasă pe care a vândut-o, i-a făcut semn să urce și au plecat, cum scrie în cărți, „în trombă”, căci plecarea liniștită, de șofer cumpătat, n-are niciun efect dramatic asupra cititorului.
Kubilai a privit pe fereastră până la destinație. În sat, la indicațiile lui Schwartz, șoferul a cotit când la dreapta, când la stânga, pe niște străduțe pietruite, iar când au ajuns la destinație, Kubilai a spus „aici e, mulțumesc, o să vă rog să mă așteptați vreo 20 de minute, că am niște treabă, și vreau să mă duceți înapoi la Chișinău tot dumneavoastră, plătesc la fel și pentru întors”, „ sigur că da”.
A luat-o la pas, ținând trolerul în mână, s-a oprit în fața unei case aflate la vreo 20 de metri depărtare de locul în care șoferul a parcat mașina, a băgat mâna pe după poartă, a ridicat cârligul, a deschis-o și a intrat în curte. Casă veche, părăsită, cu bălăriile din ogradă mari cât Kubilai Schwartz. S-a întreptat spre ușa casei, făcându-și loc printre buruieni, a scos o cheie dintr-un buzunar al trolerului, a deschis și a pășit înăuntru.
Și-a scos jacheta și a așezat-o pe spătarul unui scaun din bucătărie, și-a suflecat mânecile de la cămașă, a deschis un dulăpior, e irelevant cum arăta interiorul casei, nu-i așa?, a luat o sticlă de vodcă și-un pahar, a desfăcut-o, a umplut paharul și l-a dat capac, „arghhhhhhhhh”, a mai turnat unul și l-a lăsat pe-o măsuță, căci mai avea ceva de făcut.
S-a dus în camera mare, într-un colț, a dat covorul gros, persan, la o parte, a apăsat pe capătul unei scânduri de parchet, care s-a transformat într-un fel de pârghie, a băgat mâna pe sub ea și a scos de acolo un pistol Makarov, o curtie cu cartușe și un plic. A desfăcut plicul, s-a uitat cu atenție la documentele din interior, și-a spus „mhm”, a rearanjat pârghia ca și cum ascunzătoarea nici n-ar fi existat, a tras înapoi covorul persan și s-a reîntors în bucătărie.
A băgat cartușele, unul câte unul, în încărcător, a armat pistolul, și l-a pus la tâmplă și s-a privit în oglinda dulăpiorului din care scosese sticla cu vodcă. A coborât pistolul și l-a pus pe masă, a dat pe gât al doilea pahar cu vodcă, „arghhhhhhhhh”, a luat iar pistolul în mână și l-a dus, din nou, la tâmplă.
S-a privit în oglindă mai bine de un minut care părea să fi durat cât o întreagă revoluție. Apoi a zâmbit, a coborât mâna, a așezat pistolul pe blatul dulapului, și-a mai turnat un pahar cu vodcă, „arghhhhhhhhh”, a băgat plicul cu acte într-un alt buzunar interior al jachetei aflate pe spătarul scaunului, și-a coborât mânecile de la cămașă, a îmbrăcat jacheta, a băgat pistolul într-un alt buzunar interior al hainei, al treilea, dacă am numărat bine, a ieșit pe ușă și-a plecat, nu înainte de a așeza înapoi pe raft paharul gol de vodcă și sticla cumpănirii sale.
Avea o revoluție la care să participe, era un om important, un om cheie, un element al Vestului, cu o misiune clară. Nu știm care, dar sperăm că vom afla în curând.
Și-a amintit de mechiliță și de vânzarea din ajun, s-a plesnit singur peste ceafă, ca pentru a-și alunga o amintire neplăcută, s-a îndreptat spre mașina taximetristului, a scos din portofel o sumă frumușică de bani și i-a oferit-o șoferului, care asculta muzică rusească la radioul mașinii, „uite, pentru că m-ai așteptat, eu nu mai merg la Chișinău”, „s-a întâmplat ceva?”, „da, am rămas fără pisică”, „nume ciudat, răspunsuri ciudate, dar io sunt șofier di taxi, discriețîia îi mieseria me”, „mhm, mersi, o zi frumoasă”, „la fiel”, iar taximetristul a pornit prin hârtoapele din Ghidighici, cu destinația Chișinău.
Kubilai Schwartz a luat-o cătinel spre birtul satului, aflat la o distanță de câteva ulițe, la vreo 10 minute de mers pe jos. A ascultat sunetul greierilor și cântecul păsărilor și s-a gândit la revoluție. Afară, soarele bătea tot mai tare, trecuse de ora 8. Mai avea patru ore și treizeci de minute la dispoziție să ajungă la locul stabilit, timp berechet.
Ajuns la birt, s-a așezat la masă, în curte, departe de ceilalți doi clienți care furaseră startul în acea zi de miercuri. Birtașul Vasea l-a văzut și, cu un accent mai degrabă din sudul României decât moldovenesc, „oh, domnu’ Mișu, n-ați mai trecut pe la noi de ceva vreme, ce plăcere să vă văd”, „și mie, Vasea, ce-mi aduci?”, „depinde ce vrei, chestiuni responsabile sau chestiuni iresponsabile”, „adu-mi ceva iresponsabil, dar stai și tu cu mine la masă, că n-ai clienți la ora asta, o să apară după doișpe”, „păi, cum să nu stau?”.
După ce-a intrat în birt, Vasea a ieșit cu o sticlă de vodcă-n mână și cu două pahare, s-a așezat la masa lui… Mișu?… și l-a întrebat „cum de?”, „cum de, ce?”, „cum de pe la noi”, „niște treburi”.
Aplecându-se spre el, în șoaptă, „de-alea vechi?”, „mhm”, „deci nu te-ai lăsat”, „nu, tu?”, „mai am de stat aici vreun an, dup-aia mă mut în Chișinău și trecem la nivelul următor”, „cu Ambasadorul?”, „normal, cu cine altul?”.
Și-au turnat în pahare, „arghhhhhhhhh”, „arghhhhhhhhh”, și-au băut până aproape de 12:30, vorbind despre tot felul de întâmplări din tinerețea lor, deși nu aveau, acum, mai mult de 40 de ani. Au discutat despre revoluție ca doi bețivi de rând, s-au luat la ceartă, „băi, eu când am tăiat porcul anul trecut, am scris pe el Dodon cu flacăra de la butelie, iar tu-mi zici mie acum că…”.
De clienți s-a ocupat Natașa, cum cine e Natașa, ajutorul lui Vasea, o tânără de o frumusețe rară, cu accente rusești, care-i zâmbea, din când în când, lui Mișu, iar lui i se tot părea că fata îi surâde cu subînțeles, dar deja era cam beat, ce încredere să ai în judecata unui om beat, chiar dacă bețivul ești tu însuți, și au băut în dispute fără sens și în larmă de bețivi, căci terasa s-a umplut puțin câte puțin, până când n-a mai rămas nicio masă liberă.
La ora 12:30 a sunat telefonul.
Cu mișcări șovăitoare, Mișu a scos telefonul din buzunarul pantalonilor, „ai, să-mi bag…”, l-a dat pe „mute” și l-a întors cu fața în jos, privind, apoi, într-un punct aflat departe, pe alte tărâmuri, la fel cum a privit și înainte să vândă pisica.
„Auzi, dar ce te macină pe tine, ce te doare, că ai ceva, să nu-mi zici că n-ai”, l-a întrebat Vasea, cu seriozitate și cu o privire bizar de limpede, după atâta vodcă, „n-am nimic”, „ba ai, am văzut asta de când ai intrat aici, în curte la mine”.
Mișu s-a aplecat peste masă, spre Vasea, l-a privit în ochi, cu o privire la fel de limpede și de ciudată ca a omului din fața sa, „mi-am vândut pisica”, „ce pisică, cine e Pisica?”, „pisica mea, aveam o pisică cu care mai vorbeam noaptea, mă sfătuiam cu ea și-mi păzea somnul”, „cine e Pisica? cum ai vândut-o?”, „pisica mea, mechilița, pisică grecească cu burtici”, „o grecoaică grasă? te-ai încurcat cu o grecoaică?”,
Natașa s-a oprit în pragul ușii birtului de țară și i-a privit, încruntată, pe cei doi, fără să zâmbească, cu mâna într-un buzunar al șorțului de chelneriță blondă, cu codițe împletite și fundițe roșii, era hotărâtă,
„pisica, mă, pisica mea, am vândut-o, chiar dacă m-a ajutat mult pe mine pisica aia, că mă sfătuiam cu ea când aveam dileme, când mi-era greu, o mângâiam noaptea când se întindea lângă mine și torcea”, „grecoaica? dar unde ai cunoscut-o?”, „să mă trag cu curu’ pe grecoaica ta, ți-am zis că era o pisică grecească, o mechiliță care mi-a tors sufletul din mine și mi-a mângâiat conștiința zi de zi, fără răgaz”,
iar Mișu a băgat mâna într-unul dintre buzunarele interioare ale jachetei și a zâmbit sinistru, fixându-l cu privirea pe Vasea, părând că uită de Natașa,
„bine, bine, pisica… și de ce ai dat-o?”, „n-am dat-o, Vasea, mai rău, am vândut-o”, „pentru că…?”,
a întrebat Vasea, bâjbâind cu mâna după un obiect ascuns sub masă, părând că uită de Natașa,
„pentru că am vrut să fac revoluție și nebuna aia nu mă mai lăsa, mă trimitea să-mi iau casă în Grecia și să îmbătrânesc acolo cu ea, lingând lapte de capră”, „păi, nah, grecoaica trăgea să meargă la mă-sa”,
Iar Mișu a urlat, cu ochi bulbucați și cu tâmplele zvâcnind a sânge în ritm de puls dement,
„e pisica grecească, în dumicații mă-tii, nu grecoaică!!! și s-o ia dracu’ de revoluție în Republica Moldova, mă piș pe ea și pe voi toți!!!”,
eu m-am îndepărtat de Mișu, de Vasea și de Natașa cu pași grăbiți, iar când am ajuns suficient de departe de birtul lui Vasea și m-am așezat pe-un cap de pod peste un mic pârâu din Ghidighici, mi-am spus, ca observator și povestitor al acestor întâmplări, „fie ce-o fi, lucrurile au luat-o razna, omul ăsta nu trebuia să-și vândă pisica”.
În acel moment, am auzit o împușcătură care a răsunat în tot satul.
