Las’ că sculatu’ de dimineaţă, vezi cum te gândeşti la prostii?, e, în sine, o minune, da’ cine să-şi mai dea seama şi de asta? Ar fi şi păgubos, de ca şi cum ţi-ar mai creşte o cocoaşă a recunoştinţei şi-a responsabilităţii, însă una din carne şi grăsime, nu iluzii pe sub piele. De bucurat, te bucuri, chiar dacă nu ştii. Dacă n-ar fi aşa, de unde energie când dai cafeaua-n foc?
Intri-n gânduri ca-n brânză. Poate asta se-ntâmplă pentru că tot din ele te şi culci. Sau ca să scapi de ele. Nopţi şi nopţi. Aud tot timpul că lumea asta nu e bună, că nu ne merită, că e o chinuinţă. Ăsta-i cuvântul fie-mii. Şi-atunci de ce, treziţi din visul cu alergătură, prăpastie sau prădători, suntem atât de fericiţi că ne aflăm în ea? Bine însă că uităm repede, că, altfel, iar am fi obligaţi să ne bucurăm, iar asta consumă prea multă energie pură. Mai bine suduim. Adicătelea reciclăm.
Întru găsirea motivelor de nemulţumire, detectivi performanţi suntem cu toţii. Şi neobosiţi. Creativitate nelimitată şi disponibilitate aşijderea. Tricotăm neplictisiţi noi argumente pentru a ne da aceiaşi ochi peste cap. Nu schimbăm dioptriile. Aferaţi şi cacofonici. Până şi plăcerile ni se transformă-n expediente. Extenuaţi cu mâinile noastre, alea nevăzute.
Osanale raţiunii. Referinţa-laitmotiv. Păi, nu e rea deloc, biata raţiune. Numai că nu funcţionează exclusiv, ci e şi ea, micuţa, unul dintre organe. Vital, desigur, dar nu mai puţin unul dintre. Nu poate singură căra un sistem. Şi nici nu vrea. Raţiunea-i sarea omului. Da’ cine dracu’ linge sare ca bou’? E, stai niţel, că nu te vreau hipertensiv, să-mi spui apoi că te-arunc în misticisme. E doar sarea din poveste, fără-de-care-nu-se-poate. În bucate.
Vezi tu, ai adesea în faţă un om. Raţiunea… ia-o de unde nu-i. Tai tot cu barda maniheistă. Îmi place, nu-mi place. Ştiu, că fac şi eu de-astea, cauţi apoi justificări. Şi mai ştiu, că doar practic intens, că le şi găseşti. Nimicuri. Tu i-ai făcut ăluia deja hartă, numai din ce-ţi transmite la o primă vedere. Şi fiindcă vrei, adică ai nevoie, să ai dreptate, îi cauţi noduri ori calităţi. Să desenezi reliefuri şi să le colorezi. Şi să ai de-aia, cum îi zice?, satisfacţie. Cea mai rizibilă formă de mediocritate.
Ştiu, că fac şi eu aşa, te domesticeşţi şi te-ndobitoceşti cu prisosinţă, încercând să-ţi dai peste botul curat al instinctului şi să-ţi speli cu benzină instrumentele raţiunii. Asta când ai de-a face direct cu lumea. Mai fă-o, c-o mai fac şi eu, doară prostia n-are fund de sac, nu? Dar ştii ceva? Ia nu te mai mira atunci când ţi se-arată că instinctul pe care l-ai aruncat leilor te-ar fi putut salva, dacă n-ai mai fi scos la-naintare boarfele raţiunii în locuri neumblate în vecii anteriori de ea.
Şi zici că ai un spate de întors? Întoarce-l azi, că rându-i vine altcândva, oricum. Cu totul fără voia ta. Ori ai strâns de-mbrăţişat? Aruncă-te acum, fârtate! Ce s-o alege viu din asta tot al tău va fi. Sau eşti chiar tu.
