Radine

Mă plimbam, duminică, prin parc și am văzut-o pe Radine, prietena mea din copilărie, tovarășa mea de vrute și nevrute, din satul în care am crescut. De Radine mă leagă multe amintiri frumoase, când ne jucam de-a v-ați ascunselea sau pac-pac pe terenul fostei primării, când construiam circuite pentru mașini imaginare de curse, când ne împleteam unul altuia coronițe de flori, când mergeam la furat mere, pere și cireșe, când mama o chema, uneori, la masă, căci alături de Radine mâncam cu poftă, iar când Radine nu ne putea bucura cu întregul său univers copilăresc, așezat pe un scaun de lemn, la o masă de lemn, acoperită cu mușamua albastră cu model floral, mă jucam exasperant de mult cu lingura prin farfurie înainte să iau o înghițitură de ciorbă.

Am zărit-o pe aleea parcului, la câteva zeci de pași distanță de mine, și am strigat-o. S-a mirat enorm că am recunoscut-o.

„Sunt o umbră”, mi-a spus, iar eu nu am înțeles ce-a vrut să-mi spună, căci era o femeie înaltă, armonioasă, nicidecum un om care ar fi suferit mult și care acum ar fi ajuns o epavă. „Dar nici nu-ți poți imagina cât de mult mă bucur că m-ai întâlnit și că m-ai văzut”.

„Ce-ai pățit, Radine?”, și i-am strâns mâna cu multă afecțiune, iar ea m-a strâns în brațe. Apoi s-a desprins, mi-a prins umerii cu degetele ei lungi, m-a privit în ochi și m-a rugat s-o însoțesc pentru câțiva pași.

„Mai ții minte cum, în copilărie, mă simțeam o umbră?”, m-a întrebat Radine, apoi a continuat, înainte să-i spun că îmi amintesc perfect.

„Am crezut tot timpul că sunt o umbră, că nimeni nu mă vede și că nu pot fi observată decât de către oamenii pe care eu îi las să mă vadă. Iar printre ei erați și tu și mama ta, care făcea cele mai minunate ciorbe din lume. Apropo, ea ce mai face?”, m-a întrebat Radine, dar n-a așteptat să-i răspund.

Foto: Felix Mittermeier (de la Pixabay)

„După ce drumurile noastre s-au bifurcat, am început să-mi doresc să fiu un om mare. M-am dus la liceu, apoi la facultate, apoi mi-am găsit un job destul de bine plătit, iar salariul a tot crescut, apoi m-am măritat, după care m-am băgat în politică și mi-am găsit chiar și o colaborare la un ziar central, apoi am fost invitată și la emisiuni de la posturi importante de televiziune, apoi, când întreaga țară, prin a sa opinie publică și inclusiv prin partidul din care făceam parte, a început vânătoarea fostului regim, iar oamenii cădeau pe capete din funcții și ajungeau șomeri sau chiar la pușcărie, am spus, într-una dintre emisiunile la care am participat în calitate de invitată, că noi, oamenii, ar trebui să fim ca niște radine, să așternem umbra iertării peste tot ce-a fost și să încercăm să construim ceva nou din toată vâltoarea asta, din colcăiala asta de oameni care caută protecție, apoi să găsim o nouă direcție, căci nu putem arunca în plasa pescarului și apoi direct pe plita încinsă o generație întreagă de oameni. Haideți să nu fim ca toți cei care-au fost de-a lungul veacurilor. Mare poetă m-am simțit. Doar că, ce să vezi, spusele mele n-au fost bine primite nici de opinia publică, nici de colegii mei, așa c-am fost exclusă din partid, apoi am demisionat de la locul de muncă, după ce șeful meu, membru al partidului din care făcusem și eu parte, a început să mă persecute în moduri tot mai puțin subtile, iar după ce mi-am pierdut jobul, am și divorțat la scurt timp, căci neînțelegerile dintre mine și bărbatu-meu deveniseră insuportabile, apoi am constatat că tot mai puțini oameni se gândesc la mine, tot mai puțini prieteni îmi răspund la telefon, până când telefonul a început să sune în gol, fără excepție, iar când, într-o zi, m-am întâlnit întâmplător, pe stradă, cu un vechi amic, acesta a privit prin mine și a trecut mai departe, de parcă nici n-aș fi existat. Aș putea să jur că, deși ne-am atins coatele, în mers, pe trotuarul îngust, unul dintre noi era plămădit din aer, căci n-am simțit, fizic, nicio atingere. Alaltăieri, în scara blocului, la avizier, am văzut că în dreptul apartamentului la care locuiesc scria „Zero persoane”, ca și cum nimeni nu ar mai locui în casa în care îmi duc zilele de atâția ani. Nu pot să-ți descriu angoasa care m-a cuprins că, ușor-ușor, am început să nu exist, că, de fapt, sunt o fantomă a unei Radine care, la un moment dat, a murit, iar ea încă nu știe că nu se mai plimbă străzile orașului decât ca un spectru a ceva ce-a fost. O Radine care nu mai există în această lume decât în propria ei conștiință. O Radine care, din zgârcenia pe care a arătat-o față de ea însăși și față de sufletul ei, a ajuns, în mod paradoxal, să se înstrăineze de lumea în care credea că și-a găsit sensul și să se trezească, deodată, străină și de lumea în care ar fi trebuit să aibă un sens. Ieri, în plin delir, în plină angoasă, mi-am amintit cum, în copilărie, mă simțeam o umbră. Ieri, am vrut, din nou, să fiu copilul-umbră și să aleg eu pe cine las să mă privească, dintre toți oamenii de pe pământ. Ieri, m-am gândit la tine”.

Iar eu i-am răspuns, „Radine, eu sunt Andrei, sunt umbra mea și rădăcinile mele, așa cum sunt umbra ta și rădăcinile tale, la fel de mângâietoare și de încâlcite cum s-au încâlcit literele numelor noastre, Andrei și Radine, iar pe mine, în acest moment, nu mă vezi decât tu. Hai să-ți povestesc”, i-am propus, iar ea m-a luat de braț și-am pornit amândoi la plimbare pe aleile parcului, fără să ne ferim de nimeni, căci oamenii treceau prin noi de parcă nici n-am fi existat.