A intrat în clasă valvârtej. Recunosc, m-am speriat nițel de el. Era îmbrăcat în costum, avea și cravată. Un domn de peste cincizeci de ani, dar nu mult peste. Înalt, cu prestanță de inspector, nu de profesor. Aveam ora de română, deci, trebuia să fie profesorul de română. Era prima mea zi la liceu. 1988. Toamna, normal. Intrasem la singura clasă de filologie din județ. Se reintrodusese din anul ăla filologia, după cincisprezece ani în care acest profil nu existase. Parcă așa ziceau, cincisprezece.
Noi eram treizeci în clasă. Mai mult fete, cum se-ntâmplă la filologie și azi. Profesorul avea în mână catalogul și o coală scrisă. A lăsat pe catedră catalogul, a păstrat foaia și-a zis: „Vă rog să scrieți.“. Eu m-am gândit c-am cam dat noi de dracu’. Uite, nici nu se prezintă, nu zice și el două vorbe, ne dictează direct. A zis că aia e bibliografia pentru tot anul și e normal s-o știm de la-nceput. Dar nu dicta și el cum dictau profesorii noștri din gimnaziu, să poa’ să scrie toți copiii, dicta cum vorbea. Așa că singura care a scris tot am fost eu. Iar asta s-a-ntâmplat pentru că eu scriu repede dintotdeauna, repede și înfiorător de urât, deși în vara aia copiasem o carte de trei sute cincizeci de pagini tocmai ca să-mi îmblânzesc scrisul; măcar să-l fac lizibil. Omul nostru s-a oprit numai când a terminat foaia aia scrisă și pe față, și pe verso, mărunt, mărunt. M-am uitat la colegii mei: erau îngroziți. Bine că nu era dirigintele nostru, Doamne!, asta am citit în ochii lor. Asta am gândit și eu. Dirigintele era profesorul de matematică, un fel de profesorul Baltazar din desenele animate.
„Știu că nu v-a plăcut, dar noi, de azi, nu mai suntem la școala generală, ci la liceu. Nu dictez nimic altceva în afară de bibliografie. Să scrieți foarte repede va fi un avantaj când veți ajunge la facultate. Profesorul universitar nu dictează nimic. Iei de la el ce-apuci și bine e s-apuci cât mai mult. Deci, faceți-vă mâna pe ce puteți voi. Normal ar fi fost să intru și să vă spun că mă cheamă Ion Gavrilă, că sunt profesorul vostru de limba și literatura română, că materia asta e mai importantă decât orice altă materie, doar suntem la filologie, că o să fie așa și pe dincolo în următorii patru ani împreună. Eu nu știu cum o să fie în următorii patru ani, o să-i trăim unii cu alții și vom vedea cum vor fi. Nu contează cine sunt eu, nici cum mă cheamă pe mine. Rostul meu aici e să aflăm cine ești tu.“ Și-a-ntins mâna, arătând spre una dintre băncile rotunde din cabinetul de literatură, dar toți am înțeles că era un „tu“ generic, adică cine este fiecare dintre noi. „Eu sunt aici ca să mă folosiți. Să vă spun ce știu, cum văd eu lucrurile, să mă-ntrebați, să-mi spuneți dacă sunteți de acord cu mine, dacă nu sunteți și de ce, în ambele cazuri. Rolul meu e să aflați voi ce vă place și ce nu vă place, ce vreți și ce nu vreți. Și iar, în ambele cazuri, de ce. Noi suntem parteneri, să nu uitați asta: parteneri.“ Și gata. Ne-a salutat și-a ieșit din clasă, lăsându-ne trăsniți și cumplit de speriați. Când îți dă cineva libertatea să fii, te ia cu amețeală și tremurături fiindcă te obligă să încerci să vezi cine naiba ești și, mai ales, cine-ai vrea s-ajungi. Or, ăla era un sistem comunist, noi nu eram obișnuiți cu așa ceva.
Foto: Narcis Pop
Și-au început orele de română cu el. Nu semănau defel cu ce știam noi, fie că făcuserăm gimnaziul în oraș, fie la țară. Profesorii noștri ne dictau lecțiile. Mi-amintesc cum, în clasa a opta, spre final, dându-mi seama că nu-mi plac deloc comentariile profesoarei mele, m-am apucat să mi le scriu singură și mă-nregistram pe casetofon. Așa m-am pregătit pentru examen, ascultând înregistrările alea. Dar omul ăsta vorbea liber. Singura lui pretenție era ca noi să fi citit întreaga operă discutată, nu fragmentul din carte. Nimeni nu venea cu cartea la școală, ba chiar ne-a rugat să n-o deschidem niciodată, s-o predăm în condiții fizice bune următoarei generații. Aici îmi vine să pun un zâmbet, dar sigur l-ați subînțeles. Orele lui erau discuții, dezbateri, nu predare-primire. Unii dintre colegii mei notau asiduu, normal, așa erau obișnuiți. Mai notam și eu din când în când fiindcă omul era strălucitor, așa că scriam ce-mi plăcea foarte mult din ce spunea. Dar el te trimitea la autori și la critici. Asta era treaba lui: să te-ntrebe ce crezi și să te trimită la autoritățile în materie. Mi-amintesc cât de tare se temeau unii dintre colegii mei la-nceput de el, adică chiar în primii doi ani. Nu reușeau să iasă din sistemul ăla nefericit în care profesorul îți predă, iar tu îi redai ce ți-a zis. Panica de a gândi singur e uriașă. Numai că nu l-am auzit niciodată să spună cuiva că nu e bine cum gândește, că nu e corect ce spune, c-a scris prost. Și-așa am reușit cu toții s-ajungem la bacalaureat eliberați. A durat, pentru unii, patru ani, dar a meritat. La mine, a fost cumva din prima, că eu abia așteptam, sincer, nici nu speram că se va-ntâmpla în școală, să mă elibereze cineva de felul ăla de învățare. Dar cel mai bun lucru a fost că am prins curaj și l-am practicat și la alte materii, iar profesorilor le-a plăcut. Bine, nu tuturor, dar a contat enorm că noi am avut curajul să ieșim din nucă. Dar profesorului de istorie, de exemplu, da. Iar materia lui era de coșmar. Istoria românilor din perspectivă comunistă. Însă orele noastre cu el din primul an și o treime, că din ianuarie 1990 n-am mai avut manual deloc, au fost vesele și dinamice. Când mă trezeam întrebând ceva periculos, zicea: „Șșș, mai încet.“ Apoi râdea și răspundea, întotdeauna răspundea. Indiferent ce întrebam.
Când mă duceam la olimpiade, profesorul de română îmi dădea bibliografie-n plus. Mă invita la el acasă, să mă uit în bibliotecă, să văd dacă mai vreau ceva, să discutăm despre ce nu mi-e-n regulă cu materia de concurs. A fost primul om care m-a-nvățat să mă descurc și cu ce nu-mi place. Să găsesc fațete ascunse, să caut cevaul care să m-apropie măcar un pic de opera aia, cevaul în comun, nuanța, atomul.
Acum doi ani, mi-am lansat prima carte în orașul meu natal, mă rog, nu chiar natal, cel în care mi-am făcut școala. Târgoviște. I-am căutat și i-am invitat pe toți profesorii pe care i-am iubit. Și din gimnaziu, și din liceu. Și-au venit toți. El se apropie acum de optzeci de ani, dar e neschimbat. Aceeași vervă, aceeași însuflețire, același râs. Și aceeași pasiune pentru costume și cravate. Eram mai mulți dintre elevii lui acolo, foștii mei colegi de clasă din liceu. Erau mulți oameni necunoscuți lui, erau părinții mei, pe care-i știa. Despre ce credeți că le-a vorbit el oamenilor? Că doar nu despre carte. Nici el, cum nici eu, nu vorbim despre ce n-am citit, iar el atunci vedea cartea pentru prima dată. Despre cum eram eu în liceu, despre olimpiade, despre faptul că am stat mult prin spitale din cauza ulcerului în anii ăia, despre suferințele mele de adolescentă care nu se prea înțelege cu părinții, dar nu le spune nimic lor, ca să nu-i supere (și s-a-ntors către tatăl meu: „Acum e totul bine, da?“), despre cum a crezut el mereu în mine și cum mi-a recunoscut vocea la telefon după douăzeci și doi de ani: „Cum să mă-ntrebi tu pe mine dacă știu cine ești? Crezi că m-am senilizat? Nu, doar am îmbătrânit.“. La sfârșit, noi, foștii lui elevi, i-am spus că l-am alintat Johnny imediat după prima oră, ca să-l putem duce. Și că-l iubim. Pentru că îl iubim.
Am avut la fel de mult noroc, dar la Moreni unde Christian Crăciun mi-a fost profesor de romana si prieten. Lui ii datorez ce sunt ca om si profesor, dragostea pentru Cuvint, aproape tot. O fi ceva magic in zona aia a Dambovitei.
Sigur nu doar acolo. Pretutindeni, omul sfințește locul.
Doamne, ce frumos!
Exista oameni minunati! Acestia se atrag! Ma bucur enorm cand ii descopar, cand constat (inca o data) ca totusi exista profesori deosebiti, oameni deosebiti, care pun suflet in ceea ce fac si emana lumina in jur. Cei care i-ati intalnit sunteti privilegiati. M-as bucura ca si profesorii din ziua de azi sa aiba aceasta minunata atitudine fata de elevii lor. Atunci as fi sigura ca viitorul tarii este asigurat. Multumim pentru toate cuvintele frumoase pe care le impartasesti cu noi. La cat mai multe clipe placute si imbratisari cu drag.