Lemn cu lemn se face focul. Mare. Dintr-un lemn se-aprinde, din mai multe se-ntreține. Dacă vrei să nu se stingă, tot pui lemne-n el. Așa e și la oameni, numai că, la ei, depinde ce fel de foc vrei să faci mare și să-ntreții.
Umblu mult și mă uit de-adevăratelea la toți oamenii pe care-i întâlnesc. Fac asta de când aveam mai puțin de șapte ani, din toamna lui 1980. N-am vrut, a fost o formă de cunoaștere, de acceptare, de adaptare. Am crescut într-un sat, cu bunicii, și-am ajuns brusc în oraș, la școală, cu părinții. Încă resimt șocul acelui moment, iar atunci când l-am trăit a fost ca o teleportare în altă lume. Atunci am început să mă uit la oameni. În satul meu, parcă-i știam pe toți dintotdeauna, crescusem cu ei, lângă ei. Și, într-un fel, chiar îi știam, măcar din vedere. La oraș, a fost cumplit: nu știam pe nimeni. A trebuit să-i învăț din ușă-n ușă, din mers. Am văzut repede că noi, la țară, eram cumva mai liberi în toate: în vorbă, în râs, în apropieri. La oraș, multă neîncredere și foarte multă frică. Asta vedeai și la adulți, și la copii, mai puțin la copiii foarte mici. Iar la bătrâni, resemnare. La țară, bătrânii nu erau resemnați, erau parcă dezlegați de așteptări, dar nu resemnați. Erau senini.
Treaba asta a durat nouă ani. Din decembrie 1989, a ieșit pe străzi speranța. Nici umbră de ea n-am văzut înainte. Până prin 1995, hai 1997, am simțit un fel de entuziasm copilăresc în oamenii de toate vârstele și un fel de speranță care se-ncăpățâna să nu apună, se tot lupta cu noaptea, deși începuse să-i fie cam greu, îi pălise zâmbetul și fusese înlocuit de o grimasă.
De-atunci încoace, tristețea și furia sunt cele mai prezente emoții ale noastre. Încă nu-i afectează pe copiii foarte mici și încă vezi grupuri de tineri care râd pe stradă. Dar în rest, jale. După 2008, am început să pipăi singurătatea pe străzi. Nu e o nălucă, e ca un fel de aură a unor oameni. Sau antiaură, dacă vreți. De vreo câțiva ani, i s-a adăugat, firesc, nepăsarea. Acum, societatea noastră ori e inertă din cauza tristeții cronice, ori e furioasă și înjură, bate, blesteamă.
Fiecare om care-a ajuns să citească până aici va zice: „Femeia asta e nebună, eu nu sunt așa.“ Da, tu nu ești așa, dar gândește-te că nu ești singur, uită-te la ceilalți, la cei mai mulți, și vei vedea că sunt așa. Că societatea este așa. Că deznădejdea e atât de mare, încât ne-apasă pe toți, ca un corp uriaș. Pământesc, nu ceresc. Că, trăind în societatea asta, nu ai cum să nu fii afectat de ea, n-ai cum fugi de pe trunchi când ești creangă. Vei zice, poate, că ai posibilitatea să pleci sau ai plecat deja. Așa e, numai că ai plecat cu toate astea în inima ta, n-ai cum să le lași în urmă, cum n-ai cum să te lași în urmă.
Din ce văd și trăiesc eu, cel mai greu ne este nouă să fim împreună. Să înțelegem, să ne dorim, să facem și să fim împreună. Cauzele nu-s multe, dar sunt îndelungate, ca niște blesteme. Educația și sănătatea, la pământ de aproape treizeci de ani. Suntem ca după război, iar asta se vede în egoismul atroce, în groaza că, dacă-i dai ceva celui de lângă tine, s-ar putea să nu mai ai tu, în felul în care trecem, ca niște morți, pe lângă durerea celorlalți, iar de-a noastră ne ferim ca ăl cu fanere de tămâie.
Salvarea nu o să vină decât din învățarea lui împreună, din nimic altceva. Din păsarea de om, din acceptarea celuilalt, din întâmpinarea străinului, care este tot un aproape, doar că n-are încă nume, din alinarea lui. Mulți se gândesc: „Dar ce pot face eu singur?“ Păi, aia e, că nu singur, că puterile unui om sunt mici. Dar ale mai multor oameni sunt uriașe și chiar munții se vor muta din loc de bunăvoie. Ce truisme aruncă femeia asta!, veți zice, poate. Așa e, chiar sunt truisme, dar ziceți-mi de ce lucrurile astea mărunte nu se-ntâmplă, de ce au devenit excepții, de ce firescul s-a transformat în extraordinar?
Mă uit la câte minuni a făcut acest „împreună“ și la câte face. Cum ne-am mobilizat noi și am salvat, punând mână de la mână, fiecare din puținul lui, oameni bolnavi, oameni desculți, oameni înfometați, oameni fără haine, oameni fără adăpost. Dar „noi-ul“ ăsta e puțin, e mic. Inimile celor mai mulți bat din obișnuință, obosite de tristețea și furia care ne-au afectat pe toți. Inimile lor au ochii închiși. Apropo de tristețe, încă o considerăm moft, așteptăm să vină cei triști și să ne ceară ajutorul. N-o vor face, se vor pierde rând pe rând, iar noi tot rând pe rând ne vom încovoia din cauza durerii care va rămâne să se-mpartă tot la noi, însă noi vom fi din ce în ce mai puțini, iar durerea, firește, din ce în ce mai multă și mai grea.
Așa că, iubiților, precum este în noi, așa e și în lume, însă tot în noi e și dorința de-a schimba lumea în bine. Iar schimbarea n-o să cadă din ceruri, ca ploaia, ca ninsoarea, ci se va face în fiecare și se va da apoi tuturor. Vă rog să nu vă mai uitați la politicieni ca la singura cauză a dezastrului din ultimii douăzeci și nouă de ani, uitați-vă la noi, prieteni, că acolo e răspunsul. Iar momentul începutului bun, al schimbării, e oricare. Eu vă urez să vă întoarceți cu păsare de voi înșivă și cu drag către voi, ca să vă puteți întoarce către ceilalți. Uneori, drumul e invers, te găsești pe tine făcând binele pentru aproapele tău. Oricare ar fi calea, vă doresc să vă găsiți. E singurul drum al schimbării adevărate.
Crăciun fericit! La mulți ani!
Crăciun fericit, Cristi!
Mi se incalzeste inima cind te citesc. Craciun cu bucurie, doamna Barton!
Cu bucurie să ne fie! Mulțumesc.