Patatas a luptat în multe bătălii. A fost un soldat desăvârșit. A fost un om care îi zâmbea mereu zeului războiului și juca zaruri la aceeași masă cu Marte. Îi plăcea vinul și îi plăcea să râdă, iar același hohot de râs care zguduia tavernele răzuna și pe câmpul de luptă. Și ce chip de cartof avea acest soldat roman, al cărui tată era un grec pus veșnic pe șotii! Însuși Patatas a povestit atâtea despre el, în lungile nopți lungi în care soldații petreceau ca pentru ultima oară, de parcă în zori s-ar fi alăturat zeilor.
Au fost zile bune, dar și zile nefaste. Într-o zi nefastă, împăratul a condamnat la moarte o prințesă nordică, ce fusese luată prizonieră într-una dintre campaniile germanice, iar de atunci rămăsese la curte. Cu toții o iubeau pe acea prințesă. Era singura femeie care intra noaptea în bodegile soldaților și bea alături de ei.
Cine voia să o salveze trebuia să lupte în arenă. Împăratul a ordonat o luptă pe viață și pe moarte cu cel mai de seamă gladiator, un gal care a strivit zeci de cranii cu ghioaga lui și care-i făcea să tremure de frică până și pe patricienii și plebeii care urmăreau luptele din tribune.
Nu e nimic de necrezut în ceea ce vă spun, căci lucrurile s-au petrecut întocmai, însă ceea ce vă povestesc acum este departe de a putea fi scris într-un roman de aventuri. Vreau doar să vă spun că acest Patatas, cu chipul lui simplu, de muncitor care lucrează pământul pentru cei fără sclavi, a existat cu adevărat. Cine a trăit în Roma în urmă cu 2000 de ani l-a privit, l-a atins, a băut în aceeași tavernă sau chiar la aceeași masă cu el și, cine știe, poate că a luptat alături de el în nord, acolo unde bestiile cu pantaloni din blană de urs au fost atât de greu de înfrânt.
Tuturor le era frică de uriașul gal, însă unii au hotărât să-și încerce norocul pentru prințesa nordică al cărei nume l-am uitat cu toții. Printre curajoși se afla și Patatas. A venit zâmbind acolo unde s-au strâns bărbații curajoși. Purta uniforma lui de soldat, iar o sabie scurtă, romană, îi atârna la șold. Zâmbea, spunea glume și mânca un măr verde. Pare-se că era vară. Cei mai mulți l-au privit ca pe un erou, „Patatas, ești sigur?”, ”Patatas, ce fericit ești!”, iar Patatas se plimba de colo-colo, de parcă s-ar fi pregătit să urce în tribune, nu să coboare-n iad.
Au trecut 2000 de ani de atunci. Patatas a existat cu adevărat, dar nimeni n-a scris un rând despre el, poeții nu l-au cântat în versurile lor, iar amintirea lui nu a dăinuit mulți ani după moartea sa, despre care nici eu nu știu nimic. Nici măcar nu știu dacă l-a învins pe uriașul gal și dacă a salvat-o de la moarte pe prințesa nordică. Amintirea omului cu nume de cartof s-a pierdut în negura uitării și a nepăsării. Patatas a încetat să existe timp de două milenii.
Însă după 2000 de ani cineva l-a visat întocmai cum era. L-a văzut în vis acolo, plimbându-se printre curajoși, glumind cu aceștia și fiind privit cu teamă și admirație de bărbații care și-au prețuit prea mult viața pentru a încerca să salveze de la moarte o prințesă din nord care bea noaptea vin cu soldații în tavernele luminate de făclii. După 2000 de ani, ceea ce s-a petrecut atunci, înaintea luptelor, a fost văzut aievea de un bărbat aflat peste mări și țări de locul visat.
Acest bărbat a scris adevărul, uimit că l-a redescoperit, ca un arheolog al viselor și al eternelor porți, pe Patatas cel glumeț, cu chip de muncitor, care mânca fericit un măr verde într-o zi de vară. Povestea visătorului a fost publicată într-o carte bizară de povești.
Patatas a murit timp de două milenii și a fost regăsit printr-un vis. Am putea spune că istoria a făcut dreptate unui om care a jucat zaruri alături de Marte, însă istoria este cea care l-a uitat pe Patatas și doar poveștile mai spun uneori adevărul.
