Leila venea din Algeria. Era de zece ani în Italia pe vremea când am cunoscut-o. Mi-a fost înger păzitor.
Eu, speriată de necunoscutul unei ţări din care nu înţelegeam nimic, eu, azvârlită brusc între străini, ascultându-i vorbind o limbă care nu era a mea şi străduindu-mă să fac ceea ce nu mă pricepeam, mă refugiam seara în povestirile ei. Ne-nţelegeam în engleză, italiană, prin gesturi şi prin suspine.
Îmi spunea despre războiul care a făcut-o să plece departe, despre copii omorâţi în drum spre şcoală, despre ghiozdane care săreau cât colo şi despre bătrâni care plângeau printre rugăciuni.
Despre ambasade luate cu asalt pentru a obţine vize de plecare.
Leila avea 6 fraţi şi surori, toţi erau răspândiţi prin lume, patru în Anglia şi doi în Olanda.
Când părăsise ţara avea doar 18 ani; s-a trezit pe aeroportul din Amsterdam şi, plimbându-se printre magazinele din interior, credea că e, de fapt, în oraşul cel mare. Uimită a mai fost să vadă că nu-i aşa, că lumea cea nouă era nemaipomenit de frumoasă şi largă.
Îmi spunea:
„Uită-te în ochii oamenilor! Nu te gândi la ce Dumnezeu se-nchină, uită-te doar în inima lor!“
Mi-a povestit despre Coran, mi l-a dat să-l ating, să-l răsfoiesc; am făcut-o cu un sentiment de respect, filele mici, galbene, delicate erau aidoma Bibliei mele.
Mi-a mai povestit despre americani, despre petrolul râvnit de toţi, despre mama ei care punea la tavă un miel întreg şi despre copilul din ea care se temea de capul care se iţea când deschidea uşa cuptorului.
Despre vecinele ei, despre bunătatea oamenilor, despre vălul pe care nu-l mai suporta, despre libertatea pe care şi-o câştigase într-o ţară străină.
Leila nu mânca nimic din carne de porc, dar fuma haşiş.
M-a ocrotit.
Deşi nu mă ştia.
Mi-a spus:
„Să nu te temi niciodată, chiar de te vei afla brusc într-un loc în care nu ţi-ai fi dorit să fii. Chiar dacă te-ai pierde, dacă te-ai rătăci, ţine minte că oamenii buni există. Intră în primul oficiu poştal, acolo sunt, de regulă, mulţi bătrânei care încă mai trimit scrisori. Urmăreşte-i, caută-i din priviri pe cei buni şi cere ajutor. Ţi-l vor da. Să nu te temi! Oamenii buni există pretutindeni. Indiferent la ce dumnezeu se închină.“
Leila era musulmană.
În zorii unei zile oarecare, am plecat din braţele ei.
Mi-a dăruit o haină de iarnă mai groasă, mi-a umplut geanta cu biscuiţi şi mi-a şoptit:
– Cine ştie, poate într-o zi ne vom revedea!
Asa e, doamna Lili, oameni buni sunt peste tot. Imi bagasera unii in cap ca albanezii sunt asasipedincolo. Prostii, nu sunt majoritatea infractionali, dimpotriva. Apreciez mult cum scrieti si chiar am recitit scrierea aia cu veceurile din Italia si mai ales apreciez extrem de mult faptul ca nu aveti fitze, asa cum nici doamna Ana nu are. Doar ca la articolele doamnei Ana ma hlizesc mult pentru ca stiu ca nu se supara. Nici dna Petronela. Urasc mult acel par infipt in curul unora. Retineti, nu persoana, doar batzul inhipt in cur, ca io nu pot uri oamenii, ca ar insemna sa ma urasc pe mine insumi, ceeace nu se poate, caci la prima ora cand ma barbieresc, pup oglinda. Adica pe mine insumi, care sunt 1 caracter ales. Ales in cacat…
Nici eu nu mă supăr, Raj! Tocmai de aia, că n-am par! Nu-mi aduc aminte de scrierea cu veceurile, adică e unul, se cheamă” WC-ul din fundul curţii”, dar n-are treabă cu Italia, c-aici toţi au bude-n case. Problema e la noi, la români, că stă lumea tot la balie şi la cotineaţa din lemn din grădină. Vine acu frigul, vin ploile şi ajunge şi viscolul, îţi dai seama ce chin pe biata omenire s-ajungă, îmbrobodită sau chiar cu umbrela, în fundu curţii? E o mare bucurie pt mine să ştiu că-ţi place cum scriu. Să trăieşti şi da, pupă-te mereu, meriţi!
Sărna. Mi-a plăcut textul. Să tră, dom Raj! Urâcios mai sunteți. Ce vină au parii? Din partea mea pot să și-l înfigă adânc și să meargă cu el târâș, ba să și facă piruete, că oricum țin la distanța aia de intimitate pe care trebuie s-o respectăm la bănci când stăm la cozi. Ce nu-mi place e altceva, dar nu ură, că aia e rară și sinceră. E vorba despre neplăcere, silă, când oamenii ăia-și scot parul și mă amenință cu el, mă aleargă să mi-l vâre și mie. Prinde-v-aș în exLoganu` meu pe vine, fix când trec pe lângă el, na…
Termină, Olamicu. Te bate mă-ta.