Plăpumească

Cârlig și Pisoiu erau prieteni din copilăria mare a primului și foarte mică a celui de-al doilea. Copilărie la țară. Cârlig era leat cu sora ăstuia mic, dar fata aia trăia-n lumea ei. Cu greu ai fi putut pune fie și-o jumătate de referință lângă ea. Oricum, nimeni n-ar fi vrut.

De la Cârlig a învățat Pisoiu să fumeze. Niște mătase de porumb uscată, rulată profesionist într-un pănuș. Jurai că acolo erau ani de experiență de torcedora. Și alte chestii băiețești, tot de la el. Se mai duceau amândoi și la pește, când avea ăla mare chef. Pisoiu-l respecta pe Cârlig, că nu-l trata niciodată pe el ca pe ăla mic.

Au trecut niște ani apropiați, iar Cârlig a-nceput să vrea cu fetele. Normal, doar era ăla mare. Pisoiu a-nțeles că timpul pentru el va fi mai puțin, așa că stătea mai mult cu băieții de vârsta lui. Dar făcea din când în când câte-o seară neagră și-o noapte albă cu prietenul lui. Așa-și reglau ei nivelul atașamentului din sânge.

Pe urmă, Cârlig a plecat la facultate, iar Pisoiu la liceu. În orașe diferite. Se vedeau în vacanțe, că telefoane mobile încă n-aveau. Abia apăruseră și erau foarte scumpe. Le era dor unul de altul, dar băieții nu-și spun lucruri de-astea, să nu se sperie singuri. Însă se vede mereu când se-ntâlnesc doi prieteni, după cum măresc ochii și-și plesnesc mâinile cu-ncetinitorul.

Odată, într-o toamnă, s-au întâlnit întâmplător pe stradă, în București. De bucurie, Cârlig a lăsat ce-avea de făcut și-au intrat să bea o duzină de cafele într-un bar de pe bulevardul Dacia, spre Muzeul Literaturii. Mă rog, unde era muzeul. Au stat acolo câteva ore și-au povestit. Aveau același râs amândoi, ăla pe care-l crescuseră-mpreună de când erau mici.

Foto: Costică Acsinte

Sigur c-a venit vorba și despre fete, dar acum avea și Pisoiul de povestit, că era băiat mare. Era un pic supărat că relațiile astea din liceu nu durează. Cârlig l-a ascultat atent și liniștit, a mai cerut și-a treisprezecea cafea, scurtă, amară și lăptoasă, și-a zis:

– Bă, Pisoiule, în liceu îți faci mâna, să știi. Astea-s rahaturi de copii. P-ormă s-agravează boala.

– Cum, mă?

– Bă, cât stai la mă-ta și la tac-tu, e parfum. Că te duci și te-ntâlnești cu gagicile, plimbare, pupare, film, cofetărie. Liniște, bă, pricepi?

– Încerc.

– Bine, mă, să te iau cronologic. Te scoli dimineața, te duci la școală, te uiți după fete p-acolo, dup-aia iei gașca și vă duceți prin parc, faci ce vrei tu și cât vrei tu și-apoi te duci acasă, da?

– Da.

– Pisoiule, după ce nu mai ești la liceu, se schimbă treaba. O să vrei să stai singur. Singur, vorba vine, c-o s-ajungi să stai c-o fată, c-așa-i mersu’.

– Obligatoriu?

– Teoretic, nu, practic, da. Viața ta o să aibă două anotimpuri, bă: vară și iarnă. Vara, o să fii ca greierele: Vamă, chefuri, băutură. La mare te-ndrăgostești de două-trei ori, hai, cinci-șase, că nu ești apucat. Te distrezi toată vara. Pe toamnă, târziu, tre’ să ai grijă să te-așezi. Poa’ să vină frigul din octombrie, iar ăștia știi că dau căldură când își aduc aminte. Nu e bine să dormi singur. Răcești dracu’. Te-mbolnăvești. Vii acasă, aprinzi singur lumina, vorbești singur, te culci în ghețurile alea. Ajungi să nici nu mai desfaci patul, mă, te culci direct pe macatu’ de la mă-ta mare. Plapuma n-are sobă, mă. Te bagi înăuntru, o tragi peste cap și-ncepi să sufli-acolo, să te-ncălzești. E treabă a dracului singurătatea asta. Așa, dacă ai cu cine sta, de frig, de drag, tot te-acoperi acolo cu un suflet de om. Și treci iarna. Ține minte de la mine: iarna nu te desparți nici mort! Aștepți să vină vara. Altă treabă, altă libertate.

Din ziua aia, Pisoiu a făcut alergie la despărțirile din sezonul rece. Dacă aude că vreunul dintre prietenii lui inițiază o astfel de oroare, nici nu mai vorbește cu el. Oamenii inconștienți nu merită niciun fel de atenție.