Pere târzii

Nu prea mâncam eu din ele, ziceam că sunt tari, chiar dacă parfumate. Nu mai văzusem alte pere care să se coacă la Sfântu’ Dumitru, în afară de astea din curtea noastră. Când eram foarte mică, nici nu le băgam în seamă, voiam mere ionatane și prune. Mi se părea că trebuie s-aștept prea mult după perele astea. În plus, în meri și-n pruni puteam să mă urc, erau mici ai noștri, sau, când m-am făcut mai mare, puteam să mă ridic pe vârfuri și să iau fructele cu mâna. Părul nostru era însă tare încăpățânat, nu-i atârnau crengile până la mine, iar să pun scara pe el n-aveam curaj, adică nu mai aveam, de când, pe la șase ani, am căzut de pe magazie, cu scara peste mine.

M-am împrietenit cu pomul ăsta într-un an, de Florii. Eram mare deja, aveam vreo doișpe ani jumate, îi făceam bunicului tort, îl chema Florea. Înfloriseră pomii și m-am gândit să ornez tortul cu crenguțe, chiar dacă n-o să le mănânce nimeni, să fie frumos. M-am dus în curte, să aleg. Florile părului erau cele mai frumoase, iar eu deja ajungeam la el. Am luat câteva rămurele, mai fragede, așa. După aia m-am dus și-n fața casei, în stradă, unde erau niște arbuști de forsiția, și-am luat și câteva crenguțe cu flori galbene. Mereu am crezut că tortul ăla de ciocolată ornat cu flori a fost cel mai frumos pe care l-am făcut vreodată, poate și cel mai bun, deși e posibil să nu fi fost, însă amintirile se-mpletesc mai mult cum vor ele. O fi mai bine așa. Ai mei au fost foarte încântați de tort, iar eu m-am uitat din ziua aia altfel la pomul nostru.

În vacanța aia, l-am întrebat pe bunicul meu dacă părul e cel mai bătrân dintre pomii noștri. Și era. Îl puseseră părinții lui, vlașii, când veniseră de peste munții de sub Dunăre și se-așezaseră prin părțile astea. Și-atunci, m-am apropiat și mai mult de el. M-am gândit că părul ăsta, când se uită la noi și spre casa noastră, mai ales spre odăițe, ne vede pe toți, pentru că ne știe pe toți, chiar și pe cei pe care noi nu-i mai vedem, pentru că nu i-am apucat sau pentru că i-am apucat prea puțin. Aveam impresia că ne cuprinde. Dar fructele tot nu i le mâncam, păstrau bunicii cam o târnă, iar pe restul le dăruiau. Părul ăsta bătrân și nu cine știe ce bogat a făcut mereu foarte multe pere, numai el știe cum. Câteva crengi, frunze rare, dar doldora de pere.

Au mai trecut vreo doi ani până când, într-o iarnă, seara, bunica mea a zis că are poftă de-o pară, că soiul ăsta trece iernile, poate de-aia se și coace la sfârșitul lui octombrie. S-a dus și-a luat două pere și le curăța tacticoasă. Camera s-a umplut dintr-odată de o aromă înnebunitoare și-am simțit apă-n gură. I-am cerut și mi-a dat. Era ianuarie sau februarie, iar para nu mai era deloc tare și aspră, se-nmuiase și se-mbunase, de mi-au dat lacrimile. Atunci m-am îndrăgostit de ea, de ele, de pomul nostru. Bunicii s-au apucat să facă și dulceață din ele la un moment dat. Îl văd așa de clar pe bunicul, cu ilicul lui din lână nevopsită, tricotat de bunica, cu râuri pe piepți, cu un șorț în față, din pânză de cort, să nu te uzi, Florică, dând prin răzătoarea mare perele de Sfântu’ Dumitru. Într-un an, a cumpărat câteva sticluțe de esență de ananas și le-a turnat în dulceață când nu era bunica atentă. Aia a fost o nebunie de dulceață. După aia, a început să treacă timpul în goană, năprasnic. Bunicii s-au dus, casa n-a mai fost a noastră, părul însă a rămas. E singurul dintre noi care-a rămas acolo și cred că ne mai ține minte.

Azi, pe la prânz, verișoara mamei, Elena, mi-a trimis poza asta. „Sunt pere din pomul vostru, mi le-a dat Antonica și m-am gândit câte generații au mâncat din ele și s-au făcut mari.” M-am uitat la ele și le-am simțit și gustul, și mirosul, și carnea, le-am văzut în târnă, apoi pe farfuria cu dungă aurie, le-am văzut când erau mici și verzi, în pom, ba chiar înainte, când erau flori, le-am văzut răzătură în vailing, dinaintea mâinilor bunicului, cu buricele degetelor încrețite de la atâta ras de pere, și-am început să plâng tare, tare, adică încet, dar foarte tare, scuturat, iar fata mea a zis mami, tu o să mori de dor, mami, într-o bună zi, tu trebuie să pleci de-acolo, îți face rău, și m-a luat în brațe, în pat, m-a legănat ca pe copii, iar eu i-am zis că nu vreau să plec niciodată de-acolo, că n-am cum, că mie castronul ăsta cu pere mi s-a răsturnat în inimă și mi-a adus din nou aproape un timp care mă ține vie de când m-a trăit și l-am trăit, că lacrimile sunt doar drumul către timpul ăla, scurtat, ce bine că scurtat, drum moale și cald, un drum bun, viu, iar verișoarei mamei am apucat doar să-i mulțumesc. Nu i-am zis că pe noi perele alea nu ne-au făcut mari, ci ne-au ținut mici, iar în puterea asta a lor e toată minunea.