De fapt, problema cea mare e că obosești. Pentru că n-ai cum s-o iei încet în iubire, că, dacă ai cum, aia nu mai e iubire. Și toată lumea cumsecade, căreia-i pasă de inima ta și de mințile tale, îți spune „ia-o ușor, cu atenție, nu te-arunca, să nu te zgârii, să nu te ciobești, să nu te rănești prea tare“. Păi, dacă nu te zgârii și nu te ciobești, cum mai înveți să iubești? Pentru că, oricum ai privi treaba asta cu dragostea, întotdeauna rămâne lecția. Și, paradoxul paradoxurilor, deși o pricepi, n-o-nveți niciodată. Probabil, dacă omului i-ar fi fost dat s-o-nvețe fără să devină un monstru, nu ni s-ar mai fi perpetuat specia.
Cei mai mulți dintre noi aleargă toată viața, să prindă loc pe scaunul unei iubiri pe care, după mai mult sau mai puțin timp, o fac cocoloș și-o aruncă la coș. Însă de multe ori, de cele mai multe ori, fără culoare, sângele ei țâșnește, șiroiește și inundă încăperile în care-și ține omul siguranțele și falsele liniști, îneacă și sapă, schimbă geografia omului, asta în timp ce el fuge cu ce mai are, cu ce mai poate, cu ațele atârnându-i, în căutarea unei alte iubiri, mai mari, mai frumoase, mai împlinitoare, adevărata, menita, singura. Pentru că, slavă Domnului!, fiecare iubire e singura. Dacă n-o trăiești așa, mai bine ia-ți popcorn și pune un serial.
Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu au creat un spectacol minunat după un text al lui Ivan Vîrîpaev, „Oxygen“, care se joacă la Teatrelli. Sașa și Sașa sunt un bărbat și o femeie care, așa cum sugerează și numele pe care-l poartă amândoi, vor să se oglindească unul în altul, iar pentru asta sunt dispuși la mai mult decât alergătura la care suntem toți dispuși, Sașa și Sașa sunt dispuși să zboare. E teatru, e teatru-dans, e muzică live, e proiecție video, e un spectacol ca un iureș continuu care-ți arată ție, spectatorului, că dragostea se zboară sau nu există. Și că fără curaj n-ai cum s-o guști, oricâte alte condiții ai îndeplini.
Pentru mine, acest spectacol este o bucurie. În primul rând, datorită întâlnirii cu partenerul meu, Daniel Pascariu, apoi datorită faptului că dansez în el, și, nu în ultimul rând, datorită poveștii, care, deși mă consumă, mă și încarcă în același timp. Având în vedere că teatrul vindecă, mi-aș dori mult ca acest spectacol să le dăruiască acest lucru spectatorilor: să îi vindece de frici și de umbre din trecut și să le dea speranța că o pot lua oricând de la capăt, pentru că despre asta e viața. După fiecare spectacol cu „Oxygen”, primesc câte ceva. Flori, mesaje, vin spectatorii să vorbească cu mine sau un anumit moment din spectacol îmi relevă mie personal ceva. După ultimul spectacol, atunci când am ieșit din teatru, ningea, așa cum ninge în scenă, doar că era zăpadă adevărată. Sunt cuvintele Antoanetei Cojocaru.
Ce fac însă pe scenă Antoaneta și Daniel este să internalizeze chiar și umbrele, ațele și șiroaiele, fiindcă omul se duce către fiecare altă iubire cu tot ce-a fost și cu tot ce este acum, cu tumultul care-l face să se clatine sau chiar să cadă, cu credința care-i dă voie să zboare, dar și să ardă ca un foc de tabără, se-așază sub tipsia cea nouă, mereu necunoscută, mereu trăită ca și cum ar fi știută pe dinafară dintr-o existență anterioară, ca o salomee care dansează totul ca să ceară totul: însăși puritatea lumii.
